Selectează o Pagină
Broderii pentru copii

Broderii pentru copii

Din motive tehnice nu am putut sa anunt si pe site continuarea unui proiect foarte drag mie, dar pot sa anunt aici ce a iesit foarte bine si ca va mai puteti implica si voi!

Urmeaza o lunga explicatie, dupa care va spun si ce e cu proiectul. 🙂

Eu sunt dintr-un oras mic. Liceul si facultatea le-am facut departe de ai mei, asa ca atunci cand veneam acasa, sau cand vorbeam la telefon, prima intrebare a mamei mele era : “Nu ti-e foame?” sau “Ai mancat ceva astazi?”. La un moment dat o si intrebam in gluma daca nu o intereseaza totusi si ce carti am mai citit, la ce film, concert sau piesa de teatru am ajuns, daca am preferinte la scoala intre profesori sau materii. Nu, mama era interesata in primul rand de lucrurile pe care le putea ea rezolva: hrana, haine, adapost.

Si am facut introducerea asta pentru ca in prezent exista foarte multe organizatii care se ocupa de nevoile urgente ale copiilor institutionalizati (hrana, adapost, haine, educatie, carti, caiete, jucarii, etc), dar extrem de putine cele care reusesc sa mobilizeze suficienti oameni care sa intre in contact cu copiii si care sa se priceapa sa le inflacareze imaginatia, sa le dea sansa sa priveasca increzatori dincolo de zidurile cenusii ale orfelinatelor.

In urma cu 3 ani, Asociatia Ajungem Mari avea un program numit “Daruieste-ti pasiunea” . Practic invita pe oricine sa vina si sa vorbeasca in orfelinate cu copiii si sa le spuna ce hobby-uri au si cum si le intretin. Ce mi-a placut mult este ca voluntarii nu au fost lasati de capul lor prin centrele de plasament; au existat intalniri de pregatire, cu prezentarea de metode atractive de predare, modalitati de interactiune cu cei mici, etc.

Spre uimirea mea, 99% dintre voluntari erau elevi de liceu. Practic eram cea mai batrana de-acolo! Este incredibil ce repede se face schimbul de generatii si ce diferenta este intre cum gandeste un tanar de 16 ani si o fosila de 34 (adica eu, desigur.)
Incredibila inteligenta acestora, domeniile lor de interes (istoria literaturii, cosmologie, astrofizica, robotica), stilurile de predare pe care voiau sa le abordeze.
Mi s-a parut ca prin sansa de a-si impartasi pasiunea cu cei mici din orfelinate, voluntarii incercau sa arate cum ar trebui sa se faca educatia in scolile lor. Pe limba lor, in ritmul lor, mulat pe interesele si capacitatile lor.
Grupul acela de cateva zeci de elevi voluntari mi s-a parut o forta a naturii si m-am bucurat mult ca m-am alaturat si eu.

Mai este un aspect: in centrele de plasament, vor sau nu, copiii fac obligatoriu scoala. Buna, rea, educatia este obligatorie si la ei, asa ca la 16 ani cand se pune problema ce vor face mai departe, au sigur o diploma de studii de baza. Ceea ce nu se intampla cu toti copiii care cresc in familii!
Copiii din centrele de plasament sunt mai “accesibili” cu programe de genul celor propuse de Ajungem Mari; e mai usor sa ajungi la ei, decat la cei din familiile sarace, care nu-si permit sa nu vor sa acceseze sistemul public de educatie.

Si daca pe copiii astia stim unde-i gasim, e obligatoriu, e urgent, e vital sa ne implicam.

Iata, in sfarsit si detalii despre proiect:

In ultimele sase luni am cusut douazeci de broderii micute, pe care, asa cum spuneam si in articolul precedent, le-am dedicat copiilor din orfelinatele din Romania. Echipa de voluntari de la Ajungem Mari m-a ajutat sa organizez o licitatie online, gazduita pe pagina lor de Facebook, licitatie care s-a incheiat pe 1 iunie. S-au donat sume generoase si suntem mandri de toti participantii la licitatie. Platforma de donatii este inca deschisa, asa ca puteti participa oricand!

Poti mai mult!

Poti mai mult!

Au trecut 5 luni de cand nu am mai scris in blog si au trecut atat de multe nu pentru ca n-as fi avut ce scrie, ci pentru ca efectiv nu am putut. Pe 30 noiembrie 2015, 64 de destine intrau sub spectrul mortii si sute de alti tineri treceau prin clipe de cosmar in urma catastrofei de la Colectiv.

Am iesit cu greu din starea de amorteala mentala, cu stari oscilante intre furie, dispret, durere, neputinta si iar furie. In aceste 5 luni mi-a fost aproape imposibil sa folosesc aparatul foto, care pentru mine este o lupa intreptata spre lume. Iar cum arata lumea ma durea.

Asa ca am cautat alte refugii, survoland internetul dupa proiecte de toate felurile, cat mai ciudate si mai frumoase. Pinterest-ul este o jungla in care te poti pierde cu usurinta, iar cand am dat de „embroidery” am stiut ca nu mai am scapare.

Am auzit tot felul de remarci rautacioase la adresa celor care cos, dar rezultatele unor tineri extrem de creativi de peste tot din lume i-ar putea amuti pe toti. Va invit sa vizitati site-ul MARICOR/MARICAR si veti intelege de ce spun asta.

Asa ca am decis sa incerc si eu. Si pentru ca eu sunt genul de persoana care se decide greu si se razgandeste repede, mi-am spus ca ar fi bine sa pun ceva presiune peste aceasta decizie si sa stabilesc o tinta cat mai sus. Un „high goal”, cum ar spune englezul.

In februarie am luat legatura cu prietenii de la Asociatia Lindenfeld si le-am propus o colaborare: eu sa brodez cat mai multe mici tablouase, facem licitatie in luna mai, iar toti banii stransi ajung in contul programului AJUNGEM MARI, pentru a-i ajuta pe cat mai multi copii institutonalizati. Deci pana la sfarsitul lunii aprilie va trebui sa termin (macar) 20 de broderii.

Am terminat 16 pana acum, lucrez la a 17-a si deja am primit o comanda pentru un tablou ceva mai mare. Si am inceput sa fac din nou fotografii!

Promit sa revin cu toate lucrarile cand vor fi gata, dar va las cu un mic exemplu despre ceea ce mi-am propus:

DSC_8596-1

 

Planetarium

Am avut o mica vacanta la munte, departe de galagia orasului si tot ce mi-am dorit a fost sa dooorm cat de mult posibil. Totusi, am iesit si la poze putin, in timp ce toti ceilalti prieteni zburdau pe creste.

N-am facut prea multe poze in cele doua zile la Padina, dar pentru ca de curand am vazut un tutorial despre folosirea in fotografie a coordonatelor polare (un filtru in Photoshop), am horat sa incerc si eu.
M-am indragostit de tehnica asta si cred ca o perioada veti tot vedea astfel de imagini aici pe blog:
1padina

3padina


4padina


5padina


2padina


6padina

O mamica si un aparat foto

O mamica si un aparat foto

Fiecare dintre noi cunoastem cel putin o persoana impresionant de inteligenta. Sau…ma rog, cei mai norocosi dintre noi avem astfel de oameni in cercul de prieteni.
Eu as vrea sa va vorbesc putin despre Monica, o fosta colega de facultate, prietena draga, un om cu un umor taios ca briciul, bazat pe o inteligenta mult peste medie.  Stiind-o cu o putere imensa de a se darui studiului, eram convinsa ca e in stare sa invete absolut orice in cel mai scurt timp posibil.
Da, Monica e genul ala enervant de om care poate sa priceapa cu usurinta teorii complicate de matematici speciale si care, daca ar vrea, ar putea sa invete si japoneza pana joi, saptamana viitoare!
Asa ca atunci cand, la un moment dat, si-a cumparat un aparat foto (doar asa, pentru vacanta) n-am avut nici o indoiala ca mai devreme sau mai tarziu vor aparea si fotografiile WOW.
Pur si simplu ea nu poate accepta sa faca nici poze – si nimic altceva – cu o calitate „asa si-asa”!

Cred ca are aparatul foto de vreo 5 ani si sa nu va ganditi ca este vreun gadget de ultima ora. E un… Canon.
Da, e o mica ironie de nikonist, dar Monica va intelege. 🙂 

Acum ca e mamica, scoasa temporar din circuitul munca-Munca-MUNCA-munca si inca un pic de munca, Monica mai fura zilnic cateva momente pe care le dedica fotografiei. O relaxeaza, o distreaza si face poze fara nici cea mai mica intentie de a face arta.
Iar acesta este CEL MAI BUN MOD DE A FOTOGRAFIA!

Hai sa vedeti ce poate face un om dedicat, cu aparatel obisnuit:

foto: Monica Minciu

Monica locuieste acum, impreuna cu familia, in Dubai si cele mai multe fotografii sunt facute de la fereastra apartamentului in care locuieste, la ametitoarea inaltime a etajului 63.

Eric- 8 luni

Eric- 8 luni

In decembrie urmeaza cea de-a treia sedinta foto cu Eric, un baietel jucaus si vesel, care zambeste cu ochii ca nimeni altul!

Mamica lui isi doreste un „crash the cake” cu ocazia implinirii unui an de cand Eric a venit pe lume sa le faca viata mai frumoasa si mai interesanta parintilor lui, asa ca acum sunt in cautare de idei interesante pentru acea sedinta foto!

Pana atunci, iata o mica mostra din pozele facute cand Eric avea 4, respectiv 8 luni. Nu-i asa ca e duuuulce?!

wcrop1

wcrop2

Biserica din noi

Biserica din noi

Chiar nu vreau sa discut in acest moment despre faptul ca niste oameni cu par alb au obsesii cu basme vechi de 2000 de ani. Parerea mea este, totusi, ca institutia Bisericii trebuie sa continue sa existe. Si nu asta au contestat cei 25.000 de oameni noaptea trecuta, ci faptul ca Biserica si-a pierdut clopotele, si-a pierdut altarul si si-a pastrat doar cutia milei si lumanarile aprinse scurt si revandute.

Dar daca Biserica vrea cu adevarat sa-si gaseasca si sa-si pastreze locul, exista unul vacant de foarte multa vreme: este nevoie de o institutie care sa-si asume rolul de catalizator al bunatatii, al caritatii, al modestiei, al simplitatii, al frumusetii, al talentului, al educatiei acestui popor.

E nevoie ca Biserica sa fie mult mai transparenta, mai conectata la realitate, mai inteligenta, mai deschisa, mai eleganta, mai moderna.

Dragi preoti, nu puteti pretinde ca va apropiati de aceste valori folosind acelasi limbaj batrancios, de secol XV, cu aceleasi idei de inchizitor, cu aceleasi atitudini de boieri pe mosie care va definesc acum pe multi, prea multi dintre voi. Daca vreti sa va meritati numele de PARINTE, purtati-va ca atare. Parintii nu asteapta sa fie chemati de copii cand acestia sunt in pericol, sau indurerati, sau confuzi. Parintii sunt primii care ajung langa fii si fiice, fara invitatie, atat la bine, cat si la greu. Mai ales la greu!

Sunteti utili acolo unde cei mai multi dintre noi nu indraznesc sa intre si-avem nevoie de incurajare: intre orfanii care cauta un zambet bun, o imbratisare si un sfat; printre batranii pe care-i uitam prea des, prea repede, prea fara remuscare; printre bolnavii pe care uneori nu stim sau nu putem sa-i ajutam; printre parintii care nu-si mai inteleg copiii; printre copiii care se vor prea repede adulti.

Dar te asteptam si-n cluburi, la concerte, draga Biserica. Nu e nevoie sa-ti ridici poalele in cap ca sa ne imprietenim, ba chiar te rugam sa nu o faci. E destul sa bem impreuna o bere sau, daca preferi altfel, un vin bun, chiar si nesfintit. Sa ascultam putina muzica, cu ritm ceva mai alert decat esti obisnuita la slujba si poate sa glumim fiecare despre preferintele noastre muzicale. Hai sa stam de vorba de la egal la egal, poate inveti si tu de la noi. Sau suntem aroganti daca spunem ca stim si noi cate ceva ce tie iti scapa?

Fii tu exemplu de bunatate fara margini, de mila, de modestie, de toleranta, de incredere, de bun gust  si corectitiudine si daca vezi ca nu mai gasim calea catre tine, iesi tu in fata noastra mai des.

A apus vremea cand Biserica astepta cu portile deschise pe cei doritori; ce se vede si se aude acum printre usile mari, scumpe, bogat decorate nu atrage pe nimeni.

Vrem sa stim ca te dedici acestei natiuni, vrem sa stim cum o faci si nu te va acuza nimeni de lipsa de modestie. E normal sa spui clar si raspicat pe cine, unde si cum ajuti, nu de alta, dar toate fondurile tale sunt stranse prin donatiile oferite tot de oamenii simpli. Nu te poti comporta ca o entitate privata, existenta ta este sustinuta (multi ar spune “suportata”) de noi toti.

Si, draga Biserica, atat de pierduta acum printre masini de lux si coloane oficiale, nu mai lasa fosilele sa vorbeasca in numele tau. Sunt atat de multi profesionisti tineri care stiu sa comunice pe intelesul oamenilor prezentului orice mesaj din partea ta, fara sa creeze neintelegeri atat de grave.

Nu-mi mai amintesc textul exact, dar am citit undeva ca o manastire este pandita de un singur diavol, o cetate de o armata de draci. Ghici unde este mai mare nevoie de tine, draga Biserica!

Sa fie fotografie!

Ok, sunt pasionata de fotografie si incerc sa invat cat mai multe despre aceasta arta. Si cu cat ma adancesc in studiu, cu atat imi dau seama mai bine ca fotografia ar trebui sa faca parte din viata oricui. Desigur, deja o face, doar ca cei mai multi oameni nu-si dau seama ce potential imens de creativitate, de terapie, de invatate, de perfectionare are simplul fapt de a observa lumea din jur privind-o prin aparatul foto.

Mai mult: cred cu tarie ca fotografia ar trebui sa fie materie obligatrie la scoala, indiferent de varsta elevilor.

Sa va spun de ce.

Anul trecut, pe perioada vacantei de vara, am avut ocazia sa sustin cateva lectii de introducere in fotografie la o casa de copii din Bucuresti. „Elevii” mei aveau intre 8 si 12 ani si, dupa cum va puteti da seama, m-au intampinat cu toata energia specifica varstei lor. Multi dintre ei aveau probleme de concentrare, aproape nici unul nu putea sta locului si fiecare dintre ei avea nevoie de atentia mea exclusiva (poate si datorita carentelor afective specifice, din pacate, copiilor institutionalizati)… deci va imaginati ca fiecare lectie incepea cu un mic haos. 🙂
Dar ceva incredibil se intampla cand le puneam in fata un album fotografic: copiii descopereau lumea!
Am inceput sa vorbesc cat mai pe limba lor despre ce vedeam in fotografii: culori, forme, perspective, iar lucrurile au alunecat usor- usor spre geografie (albumul avea fotografii superbe facute in mai multe colturi ale lumii), despre diferite triburi din Africa, despre felul oamenilor de acolo de a se imbraca, despre religie, despre cultura, despre obiceiuri, traditii, ba chiar si despre politica! 🙂 Cred ca in acele ore petrecute impreuna copiii au luat contact cu mai multe informatii decat intr-un intreg an scolar! Sunt sigura ca le-am starnit curiozitatea si poate si interesul pentru fotografie.

Desigur, am avut si cursuri practice. Fiecare copil a putut face poze cu niste aparate obtinute prin donatii si va pot spune ca am avut si atunci certitudinea ca fotografia poate descatusa energii creative de neimaginat. Recunosc ca nu toti copiii au raspuns la fel provocarii, dar au existat cativa care m-au uimit prin inteligenta lor creativa: desi aveau o anumita tema de fotografia, au tinut sa-si aleaga singuri subiectele, punctul de fotografiere si au rezultat cateva imagini foarte frumoase.

Cum vi se par? Nu uitati ca fotografii aveau varste intre 8 si 12 ani si ca tineau pentru prima data in maini un aparat foto! Important este felul in care s-au raportat la ce vedeau, ca pentru cateva minunte fiecare copil s-a transformat. A trebuit doar sa ridice la ochi aparatul foto si, ca prin magie, micutul a devenit concentrat, interesat cu adevarat de ceea ce vedea prin vizor. Si asa au urmat intrebarile si exclamatiile sincere: „Ce floare frumoasa!”, „Uite ce copaci inalti!”, „Cum sa fotografiez si acoperisul dar si parterul cladirii?”, „Am voie sa fotografiez o floare de jos in sus?”

Nu cred ca aceasta arta este importanta doar prin produsul ei finit: poza. Este mai mult decat atat: odata trezit interesul, fotografia „antifoneaza” fotograful, il ajuta sa ignore bazaitul gandurilor, sa priveasca mai atent in exterior prin micuta fereastra a aparatului, obligandu-l sa aleaga acele subiecte cu care rezoneaza sufletul sau. Si astfel fotografia poate servi ca meditatie, ca terapie, ca mijloc de vindecare si alinare.

Pe locuri, fiti gata…. foto! (fundalul)

Ultimul articol cu reguli de fotografiere se referea la incadrare si am tinut sa pastrez lucrurile cat mai simple posibil. Ce spuneti, mergem mai departe?

Ok… astazi voi incerca sa simplific lucrurile si mai mult. Voi vorbi despre fundal.

In fotografie fundalul este un alt element esential; este foarte posibil ca un subiect bine ales, bine incadrat sa fie dezavantajat de un fundal nefericit. Oamenilor le place ordinea, simplitatea si ar fi bine sa tinem seama de asta si in fotografie.

Voi folosi cateva din fotografiile mele pentru a exemplifica diferite situatii. Prima: iata ce numesc eu GRESIT 🙂

 

Nu ma voi lega de incadrarea care sufera mult in imaginea asta (mare lucru nu puteam face, oricum, fotografiam dintr-o barca in miscare), dar la capitolul fundal aglomerat poza sta chiar foarte bine. Ceea ce e foarte rau! 🙂

Un fundal atat de aglomerat fura din mesajul fotografiei, mesaj care aici s-ar referi la conditiile de viata ale cambogienilor ce locuiesc pe malurile raului Sang Kae. Numai ca nu e nimic percutant in aceasta imagine: eram prea departe de subiect, am prins in imagine inutil de mult cer, prea putin din albia raului si poate ca o alta pozitionare m-ar fi ajutat sa pun in valoare haosul de pe mal. Poate! 🙂

Iata doua exemple in care m-am jucat cu fundalul si, desi am pastrat aceleasi elemente au rezultat imagini fundamental diferite:

  1. AGLOMERAREA ELEMENTELOR: cromatic, este o mica diferenta intre subiectul ales (coloanele de pietre) si fundal

2. IZOLAREA SUBIECTULUI: a fost nevoie doar de un pas in lateral pentru a identifica un fundal cu o culoare contrastanta pentru a pune in valoare subiectul.

Uneori fundalul poate fi si personaj principal: un perete cu un basorelief frumos, in mod evident plasat intr-un obiectiv turistic special (in acest caz templul Angkor Wat, Cambogia), care incadreaza un turist ce-si face fericit un selfie 🙂

Iata alte doua cazuri in care am folosit aceleasi elemente, dar transformand subiectul in fundal am reusit sa obtin o fotografie diferita:

Am promis ca nu complic lucrurile asa ca ma opresc aici. Mai sunt multe de discutat, dar mi-ar placea sa primesc intrebari si idei de la voi 🙂

Fotografiati zilnic, fotografiati ce iubiti si iubiti ce fotografiati! Se va vedea in poze! 🙂

La doctor cu veselie!

La doctor cu veselie!

A trecut deja o zi de la un eveniment foarte interesant la care am fost invitata in calitate de blogger si mamica si daca n-am apucat sa scriu despre asta inca pe site este pentru ca am simtit nevoia sa ma documentez bine de tot. Nu de alta, dar informatiile primite au fost atat de multe, atat de interesante si de importante, incat trebuie studiate pe indelete.

Disney Junior a organizat ieri o intalnire minunata cu multi jurnalisti si bloggeri si  i-a invitat pe acestia si pe copiii prezenti, in marea lume din micutul cabinet al Doctoritei Plusica.

Ok, poate ca nu stiti despre ce e vorba, dar Doctorita Plusica este CEL MAI TARE SERIAL DE DESENE ANIMATE PENTRU COPII DE ASOLUT TOATE VARSTELE! Da, si la 92 de ani tot o veti iubi pe Plusica! 🙂

Nu conteaza ca are numai 6 anisori, Plusica stie sa trateze jucariile de plus din camera sa: Dragonel, Oiță, Hallie si Zăpi.  Treptat, acestia se transforma in aliatii ei in misiunea de a vindeca si restul jucariilor, in timp ce imparte sfaturi utile micilor telespectatori despre ingrijirea celor din jur.

Desenul propriu zis este absolut superb, elegant si inspirat, asa cum doar Disney stie sa o faca.

 

Trebuie sa va mai spun ca serialul nu se limiteaza doar la a prezenta joaca Plusicai „de-a doctorita”, ci atinge cu succes mai multe puncte: aduce în prim plan conceptul de implicare în comunitate și cat de important este sa dai o mana sau o labuta de ajutor atunci cand oamenii sau jucariile de plus au nevoie. Totodata, în acest fel, prescolarii sunt incurajati sa isi depaseasca teama de a merge la doctor. Sa nu uitam de simpaticele lectii de igiena pe care Plusica le ofera copilareste micutilor telespectatori, indemnandu-i si sa fie prietenosi, amabili si creativi.

Poate ca v-ati dat seama deja, dar eu am vazut cam toate episoadele si sunt extrem de incantata de acest serial. Baietelul meu, Vlad (2 ani) topaie deocamdata doar din cauza muzicii vesele din generic, dar sunt sigura ca va deveni si el fan inflacarat al micutei doctorite!

 

Si daca juniorii au fost ocupati in superbul spatiu de joaca aranjat pentru ei, parintii au avut ocazia sa se intalneasca cu varianta mult mai serioasa a serialului: reprezentantii Crucii Rosii Romania au tinut un mini-curs de prim ajutor axat pe situatii ce pot aparea in familii cu copii mici. Oh, ce greu a fost sa privesc tehnicile de resuscitare demonstrate cu ajutorul unui bebe manechin de plastic!

 

Acordarea primului ajutor ar trebui sa fie o disciplina obligatorie in fiecare an scolar, incepand cu clasele mici. Este atat de important sa poti face fata unei situatii limita, cand e posibil sa fii singurul care poate salva viata unui om. Nici nu trebuie sa mai spun ca acel om ar putea fi oricine: parintele tau, sora, frate, sot/sotie sau… copilul tau!

Daca sunteti in aceeasi oala cu mine, restantieri la capitolul asta, sau daca v-ati dori sa va reimprospatati cunostintele de acordare a primului ajutor am o veste buna: puteti sa va inscrieti oricand la cursurile organizate de C.R.R. Eu nu mai aman acest curs, mai ales ca pretul este mai mult decat modest (150 lei) daca e sa ne gandim ca necesita 12 ore de predare, iar dupa absolvirea cursurilor de baza, veti sti sa acordati  prim ajutor in caz de:
– pierderea cunostintei;
– stop cardio-respirator;
– hemoragii;
– luxatii, entorse, fracturi;
– arsuri (in caz de electrocutare sau insolatie)
–  innec sau sufocare cu un corp strain etc.

In plus, Crucea Roșie Română a lansat campania de strângere de fonduri pentru continuarea și extinderea proiectului Puncte de Prim Ajutor în Zone Izolate:

Face it! Orice gest e important. Implică-te!

Susţine Campania promovând proiectul “Puncte de prim ajutor in zone izolate”

Susţine primul ajutor în România cu 2 euro prin SMS* la 8840

Donează online www.crucearosie.ro

 

Pilula de fotografie

Pilula de fotografie

Am inceput sa fac poze in mod organizat in urma cu… wow…zece ani, in niste momente nu foarte roz pentru mine. Eram intr-o relatie urata, de care nu reuseam sa ma rup si locul de munca era cel putin nemultumitor. Situatia persista de ceva vreme si se agrava din ce in ce mai mult: imi pierdusem respectul pentru sine, ma insingurasem si nu gaseam nimic care sa ma scoata la suprafata.

Am inceput sa fac poze cu aparatul partenerului meu de atunci (culmea!) si am avut norocul ca in acea perioada online-ul sa fie cucerit de site-urile si forumurile dedicate fotografiilor.

Mai apoi, cu un aparat nou, al meu si numai al meu, am fotografiat vreo trei ani convulsiv, tot ce-am vazut cu ochii, fara sa ma intreb de unde am pornirea asta: de la betisoare de ureche, pana la copacii de pe marginea strazii, nori, libelule, copii in parc, tigle de pe casa, franjuri de covor, cioburi de sticla… Probabil ca orice va trece acum prin minte eu am si fotografiat in acea perioada.

Fotografiile mele erau mediocre dupa orice standard posibil, dar faptul ca puneam la ochi aparatul si ca priveam cu atentie detalii care pe altii nu i-ar fi interesat, m-au facut sa ies din sine, sa vad altfel ce se petrece in jurul meu si asa, sa ma inteleg mai bine.

Am fost la marginea depresiei, iar fotografia m-a tras inapoi.
E destul sa ma uit la imaginile de acum noua- zece ani ca sa-mi dau seama cat de neagra a fost perioada pe care am reusit sa o depasesc: fotografiile erau intunecate, prea intunecate, iar eu dadeam mereu vina pe monitor.

 

Treptat, in timp, am reusit sa ma deschid si sa incep sa invat sa fac si corect tehnic poze cu sens, cu mesaj, cu noima (sper eu).

A fost terapia mea prin fotografie si mi-am fost medic si pacient. Si a dat roade.

Iata, am pronuntat doua cuvinte care impreuna denumesc un concept nou pentru mine, dar atat de raspandit in lume: terapia prin fotografie.

Pana de curand nu stiam nimic despre acest domeniu si inca nu imi este clar cat de bine documentat este pe la noi. Dar recomand de foarte multa vreme tuturor sa faca fotografii cu orice au la indemana (aparat foto compact, DSLR sau chiar cu telefonul mobil), sa-si canalizeze emotiile prin imagine. Nu e nevoie sa aveti necazuri ca sa va lasati convinsi: fotografia este terapie, dar este si meditatie, si scoala si multa distractie.

Abia acum mi-e si mie clar ca despre ASTA este vorba in acest blog: despre vindecare, despre intelegere, despre speranta. Iar modul meu de a le obtine a fost sa ma folosesc de aceasta arta minunata pe care ma simt pregatita sa o explorez alaturi de voi.

Promit sa revin cu informatii despre terapia prin fotografie si pana atunci voi continua seria de articole despre regulile de baza.

Spor la fotografiat!