Selectează o Pagină

Din motive tehnice nu am putut sa anunt si pe site continuarea unui proiect foarte drag mie, dar pot sa anunt aici ce a iesit foarte bine si ca va mai puteti implica si voi!

Urmeaza o lunga explicatie, dupa care va spun si ce e cu proiectul. 🙂

Eu sunt dintr-un oras mic. Liceul si facultatea le-am facut departe de ai mei, asa ca atunci cand veneam acasa, sau cand vorbeam la telefon, prima intrebare a mamei mele era : “Nu ti-e foame?” sau “Ai mancat ceva astazi?”. La un moment dat o si intrebam in gluma daca nu o intereseaza totusi si ce carti am mai citit, la ce film, concert sau piesa de teatru am ajuns, daca am preferinte la scoala intre profesori sau materii. Nu, mama era interesata in primul rand de lucrurile pe care le putea ea rezolva: hrana, haine, adapost.

Si am facut introducerea asta pentru ca in prezent exista foarte multe organizatii care se ocupa de nevoile urgente ale copiilor institutionalizati (hrana, adapost, haine, educatie, carti, caiete, jucarii, etc), dar extrem de putine cele care reusesc sa mobilizeze suficienti oameni care sa intre in contact cu copiii si care sa se priceapa sa le inflacareze imaginatia, sa le dea sansa sa priveasca increzatori dincolo de zidurile cenusii ale orfelinatelor.

In urma cu 3 ani, Asociatia Ajungem Mari avea un program numit “Daruieste-ti pasiunea” . Practic invita pe oricine sa vina si sa vorbeasca in orfelinate cu copiii si sa le spuna ce hobby-uri au si cum si le intretin. Ce mi-a placut mult este ca voluntarii nu au fost lasati de capul lor prin centrele de plasament; au existat intalniri de pregatire, cu prezentarea de metode atractive de predare, modalitati de interactiune cu cei mici, etc.

Spre uimirea mea, 99% dintre voluntari erau elevi de liceu. Practic eram cea mai batrana de-acolo! Este incredibil ce repede se face schimbul de generatii si ce diferenta este intre cum gandeste un tanar de 16 ani si o fosila de 34 (adica eu, desigur.)
Incredibila inteligenta acestora, domeniile lor de interes (istoria literaturii, cosmologie, astrofizica, robotica), stilurile de predare pe care voiau sa le abordeze.
Mi s-a parut ca prin sansa de a-si impartasi pasiunea cu cei mici din orfelinate, voluntarii incercau sa arate cum ar trebui sa se faca educatia in scolile lor. Pe limba lor, in ritmul lor, mulat pe interesele si capacitatile lor.
Grupul acela de cateva zeci de elevi voluntari mi s-a parut o forta a naturii si m-am bucurat mult ca m-am alaturat si eu.

Mai este un aspect: in centrele de plasament, vor sau nu, copiii fac obligatoriu scoala. Buna, rea, educatia este obligatorie si la ei, asa ca la 16 ani cand se pune problema ce vor face mai departe, au sigur o diploma de studii de baza. Ceea ce nu se intampla cu toti copiii care cresc in familii!
Copiii din centrele de plasament sunt mai “accesibili” cu programe de genul celor propuse de Ajungem Mari; e mai usor sa ajungi la ei, decat la cei din familiile sarace, care nu-si permit sa nu vor sa acceseze sistemul public de educatie.

Si daca pe copiii astia stim unde-i gasim, e obligatoriu, e urgent, e vital sa ne implicam.

Iata, in sfarsit si detalii despre proiect:

In ultimele sase luni am cusut douazeci de broderii micute, pe care, asa cum spuneam si in articolul precedent, le-am dedicat copiilor din orfelinatele din Romania. Echipa de voluntari de la Ajungem Mari m-a ajutat sa organizez o licitatie online, gazduita pe pagina lor de Facebook, licitatie care s-a incheiat pe 1 iunie. S-au donat sume generoase si suntem mandri de toti participantii la licitatie. Platforma de donatii este inca deschisa, asa ca puteti participa oricand!