Selectează o Pagină
O mamica si un aparat foto

O mamica si un aparat foto

Fiecare dintre noi cunoastem cel putin o persoana impresionant de inteligenta. Sau…ma rog, cei mai norocosi dintre noi avem astfel de oameni in cercul de prieteni.
Eu as vrea sa va vorbesc putin despre Monica, o fosta colega de facultate, prietena draga, un om cu un umor taios ca briciul, bazat pe o inteligenta mult peste medie.  Stiind-o cu o putere imensa de a se darui studiului, eram convinsa ca e in stare sa invete absolut orice in cel mai scurt timp posibil.
Da, Monica e genul ala enervant de om care poate sa priceapa cu usurinta teorii complicate de matematici speciale si care, daca ar vrea, ar putea sa invete si japoneza pana joi, saptamana viitoare!
Asa ca atunci cand, la un moment dat, si-a cumparat un aparat foto (doar asa, pentru vacanta) n-am avut nici o indoiala ca mai devreme sau mai tarziu vor aparea si fotografiile WOW.
Pur si simplu ea nu poate accepta sa faca nici poze – si nimic altceva – cu o calitate „asa si-asa”!

Cred ca are aparatul foto de vreo 5 ani si sa nu va ganditi ca este vreun gadget de ultima ora. E un… Canon.
Da, e o mica ironie de nikonist, dar Monica va intelege. 🙂 

Acum ca e mamica, scoasa temporar din circuitul munca-Munca-MUNCA-munca si inca un pic de munca, Monica mai fura zilnic cateva momente pe care le dedica fotografiei. O relaxeaza, o distreaza si face poze fara nici cea mai mica intentie de a face arta.
Iar acesta este CEL MAI BUN MOD DE A FOTOGRAFIA!

Hai sa vedeti ce poate face un om dedicat, cu aparatel obisnuit:

foto: Monica Minciu

Monica locuieste acum, impreuna cu familia, in Dubai si cele mai multe fotografii sunt facute de la fereastra apartamentului in care locuieste, la ametitoarea inaltime a etajului 63.

Biserica din noi

Biserica din noi

Chiar nu vreau sa discut in acest moment despre faptul ca niste oameni cu par alb au obsesii cu basme vechi de 2000 de ani. Parerea mea este, totusi, ca institutia Bisericii trebuie sa continue sa existe. Si nu asta au contestat cei 25.000 de oameni noaptea trecuta, ci faptul ca Biserica si-a pierdut clopotele, si-a pierdut altarul si si-a pastrat doar cutia milei si lumanarile aprinse scurt si revandute.

Dar daca Biserica vrea cu adevarat sa-si gaseasca si sa-si pastreze locul, exista unul vacant de foarte multa vreme: este nevoie de o institutie care sa-si asume rolul de catalizator al bunatatii, al caritatii, al modestiei, al simplitatii, al frumusetii, al talentului, al educatiei acestui popor.

E nevoie ca Biserica sa fie mult mai transparenta, mai conectata la realitate, mai inteligenta, mai deschisa, mai eleganta, mai moderna.

Dragi preoti, nu puteti pretinde ca va apropiati de aceste valori folosind acelasi limbaj batrancios, de secol XV, cu aceleasi idei de inchizitor, cu aceleasi atitudini de boieri pe mosie care va definesc acum pe multi, prea multi dintre voi. Daca vreti sa va meritati numele de PARINTE, purtati-va ca atare. Parintii nu asteapta sa fie chemati de copii cand acestia sunt in pericol, sau indurerati, sau confuzi. Parintii sunt primii care ajung langa fii si fiice, fara invitatie, atat la bine, cat si la greu. Mai ales la greu!

Sunteti utili acolo unde cei mai multi dintre noi nu indraznesc sa intre si-avem nevoie de incurajare: intre orfanii care cauta un zambet bun, o imbratisare si un sfat; printre batranii pe care-i uitam prea des, prea repede, prea fara remuscare; printre bolnavii pe care uneori nu stim sau nu putem sa-i ajutam; printre parintii care nu-si mai inteleg copiii; printre copiii care se vor prea repede adulti.

Dar te asteptam si-n cluburi, la concerte, draga Biserica. Nu e nevoie sa-ti ridici poalele in cap ca sa ne imprietenim, ba chiar te rugam sa nu o faci. E destul sa bem impreuna o bere sau, daca preferi altfel, un vin bun, chiar si nesfintit. Sa ascultam putina muzica, cu ritm ceva mai alert decat esti obisnuita la slujba si poate sa glumim fiecare despre preferintele noastre muzicale. Hai sa stam de vorba de la egal la egal, poate inveti si tu de la noi. Sau suntem aroganti daca spunem ca stim si noi cate ceva ce tie iti scapa?

Fii tu exemplu de bunatate fara margini, de mila, de modestie, de toleranta, de incredere, de bun gust  si corectitiudine si daca vezi ca nu mai gasim calea catre tine, iesi tu in fata noastra mai des.

A apus vremea cand Biserica astepta cu portile deschise pe cei doritori; ce se vede si se aude acum printre usile mari, scumpe, bogat decorate nu atrage pe nimeni.

Vrem sa stim ca te dedici acestei natiuni, vrem sa stim cum o faci si nu te va acuza nimeni de lipsa de modestie. E normal sa spui clar si raspicat pe cine, unde si cum ajuti, nu de alta, dar toate fondurile tale sunt stranse prin donatiile oferite tot de oamenii simpli. Nu te poti comporta ca o entitate privata, existenta ta este sustinuta (multi ar spune “suportata”) de noi toti.

Si, draga Biserica, atat de pierduta acum printre masini de lux si coloane oficiale, nu mai lasa fosilele sa vorbeasca in numele tau. Sunt atat de multi profesionisti tineri care stiu sa comunice pe intelesul oamenilor prezentului orice mesaj din partea ta, fara sa creeze neintelegeri atat de grave.

Nu-mi mai amintesc textul exact, dar am citit undeva ca o manastire este pandita de un singur diavol, o cetate de o armata de draci. Ghici unde este mai mare nevoie de tine, draga Biserica!

PIETRE IN CALEA UITARII

Ca raspuns la un articol mai vechi in care imi exprimam dezolarea pentru nestiinta mea in ceea ce priveste soarta evreilor din Romania in cea mai neagra perioada a istoriei omenirii, doamna S. s-a gandit astazi sa-mi scrie. Asezat si bland ca o romanca adevarata, transant si decisiv ca o nemtoaica definitiva.

Povestirea ei este, inca o data, superba. Bucurati-va si voi:

Pietre in calea uitarii…

Cand incepi sa intri intr-o poveste risti sa te afunzi din ce in ce mai mult, asa de mult ca incepi sa faci parte din ea si nu mai stii daca apartii cu adevarat povestii sau esti un privitor strain care incerci s-o deslusesti… Cand a inceput povestea asta nu prea pot sa va spun…

Sa nu uit… voi stiati ca in germana exista un singur cuvant pentru „poveste“ si „istorie“?  „Geschichte“… Dar acum sa va „istorisesc“ mai departe…

Se spune ca fiecare om are un loc pe lumea asta, insa numai unii au norocul sa-l gaseasca. Unii il cauta de nebuni toata viata si „nu-si gasesc locul“, altii nu-l cauta pentru ca sunt de parere ca locul lor oricum nu e pe lumea asta, altora le pune viata prea multe piedici si nu pot sa-l gaseasca, iar altii, si in categoria asta ma aflu si eu, se lipesc de cate un loc si se tin cu gandul de el pana ii duce Dumnezeu acolo, ca se satura si el saracul de atata insistenta… Cand am ajuns prima data in acest colt de Berlin m-a fascinat ceva nedefinit, ceva care m-a atras ani de zile in aceleasi cafenele si librarii, pe aceleasi strazi, mereu aceleasi… A fost ceea ce ramane dupa ce a fost distrus totul, o incarcatura, o aura, ceva aproape mistic…. E o poveste lunga cum m-a adus viata aici… o intamplare?… poate…

De mult stiam ca Charlottenburg a fost cartierul cu cei mai multi evrei din Berlin. In 1910 traiau aici 22 500 de evrei. Erau oameni din toate categoriile sociale. Multi faceau parte din elita Berlinului: pictori, scriitori, medici, psihoanalisti, compozitori si muzicologi… Celebrul KuDamm, vestit bulevard european stralucea prin restaurantul Kempinski, magazinul Grünfeld, teatrul de comedie al lui Max Reinhardt ….. De-a lungul anilor am citit zeci de carti despre istoria acestui colt de lume, pana am ajuns sa am aproape in fata ochilor imaginea acelor vremuri…

Cine au fost si ce s-a intamplat cu evreii de-a lungul istoriei a inceput sa ma intereseze relativ tarziu, prin 1998. Lucram pe vremea aceea intr-un centru de reabilitare cardiologic din apropierea KuDamm-ului si am fost trimisa la un curs de specializare in Hamburg. Tema era „Tratamentul tulburarilor de ritm“. La un moment dat, profesorul care tinea prelegerea ne atrage atentia asupra unei definitii gresite a blocului atrioventricular, din mai multe tratate de specialitate, nu numai germane. Unul dintre medici intervine si spune ca si el a observat diferenta dintre definitia din majoritatea tratatelor americane (corecta) si tratate mai vechi germane si nu numai, si intreaba cum de s-a ajuns la asta. Profesorul spune direct „Cei mai mari ritmologi ai Germaniei au fost evrei. Al doilea razboi mondial nu a insemnat numai decapitarea noastra in domeniu literaturii si artelor ci si in domeniu stiintific. Multi au fugit, cei care au ramas au fost omorati… Definitia gresita a aparut in anii `50 …“  In sala s-a lasat linistea…

M-am gandit mult la ziua aceea…

De atunci am inceput sa merg des pe urmele evreilor din Charlottenburg, sa citesc povestile destinelor lor tragice, memoriile celor care au reusit sa paraseasca tara inainte de Holocaust…

Tin minte cum intr-o zi superba de primavara am fost pentru prima data in gara Grunewald la linia 17 de unde au fost transportati 55.000 de evrei din Berlin spre lagare de exterminare. Fiecare transport cu data, numar de persoane… au fost multi copii…. Am plans singura acolo gandindu-ma ca numai o intamplare a facut sa am o alta origine si familia mea o alta soarta. Am aflat in cautarile mele mai mult decat as fi vrut vreodata sa aflu…

Strazile, destinele….Daca zidurile ar putea sa vorbeasca… De cate ori ma duceam acolo unde „se intamplase“ acum 60-70 de ani aveam impresia ca fac o calatorie in timp… Ma insoteau in drumurile mele ici si colo pietrele de care ar trebui sa te „impiedici“ „Stolpersteine“, pietre impotriva uitarii, pietre cu placuta de metal in caldaramul din fata caselor, cu numele celor deportati din casa respectiva. Pentru fiecare nume o piatra. Pentru nume celebre sau necunoscute, pentru copii, femei si barbati ridicati de acasa si dusi la moarte. De ce? Pentru ca erau evrei … Atat… nimic mai mult…

Cu cativa ani in urma intamplarea a facut sa ajung sa locuiesc in una din casele pe care le iubeam de mult. Coltul mult iubit ajunsese sa-mi fie acasa. Oamenii cu sarm de vremuri uitate mi-au devenit vecini…

Intr-o duminica de vara ma intorceam acasa, cand vad pe o straduta invecinata agitatie. O vad si pe A. care are libraria din colt si mi-e prietena. O intreb „Ce e ? Ce s-a intamplat?“ Ea imi spune „Cum nu stii? Se pun Pietrele. Prima strada din Berlin pe care se pun acum toate Pietrele.“ …cei care locuiesc pe acea strada au preluat financiar proiectul …Am lasat orele, oamenii, vantul si florile sa treaca pe langa mine. Nu am gandit nimic, nu am spus nimic. Am privit cum se bateau pietrele in caldaram si cu ele se lega destinul celor dusi cu destinul locului. Am ascultat, am ramas timp indelungat in fata fiecarei case. Il auzeam pe R.: „1942 fara 1911, 1941 fara 1931… Cat mine!“

Seara m-am asezat pe o banca si ma uitam cum stralucea metalul pietrelor in lumina asfintitului. Parea de aur mica cocheta straduta… Printre deportati la nr. 18 si cel mai mic berlinez Zilla Schlesinger (nascuta 08.02.1943, deportata cu familia la 04.03.1943 spre Auschwitz)… Oamenii treceau, plangeau, puneau flori…

A. isi deschide libraria sa-si ia lucrurile… intru si eu. „Uite ce a aparut“ zice ea. O carte groasa „Evrei in Charlottenburg, o carte memoriala“. O rasfoiesc… Toate strazile din Charlotenburg cu numele celor deportati si numarul casei. Caut repede casa in care locuiesc: 14 evrei intre 23 si 83 de ani au fost evacuati, deportati si exterminati intre 1941 si 1943. 14 oameni din casa „noastra“… Am fost atat de socata incat intorcandu-ma acasa imi imaginam cum duduiau scarile in toamna lui `42 cand au fost ridicati cei mai multi dintre ei.

Am inceput sa bat archivele din Berlin si Potsdam sa aflu cat mai multe, tot ce se poate afla despre acesti oameni. A fost o experienta unica despre care am sa va scriu poate intr-o alta poveste daca voi avea vreodata cuvintele… Am vorbit cu vecinii si le-am povestit de toate cele aflate. Aveam nevoie de acordul si suportul lor financiar pentru un astfel de proiect. In cateva zile am primit nu numai sprijinul dar si recunostinta lor.

In acest an se vor pune in fata casei noastre pietre in amintirea tuturor celor deportati de aici si omorati in lagare de sistemul national socialist german.

N-au sa-i intoarca pietrele inapoi si nici n-au sa poata lua ceva din durerea celor care au supravietuit din familiile lor sau din povara celor care se gandesc ca parintii sau bunicii lor n-au avut curajul sa-i ajute atunci pe acei oameni sau chiar au fost prinsi de demagogia bolnava a unui demon. Nici n-au sa faca pietrele ceva mai putin din catastrofa care a fost… Insa se vor apleca multe capete sa le citeasca si poate se va uita mai greu ce s-a intamplat. Se vor intreba copiii „Ce sunt astea?“ si parintii vor trebui sa le raspunda. Le vor vedea oameni care stiu mai putin si vor afla…

De ce ma simt eu aici asa bine n-as putea sa spun…Poate ca asta a fost drumul meu, prin acesta strada a Berlinului, prin istoria acestui colt de pamant sa aflu ceea ce poate intotdeauna am vrut sa stiu…. Cum sa trec prin viata asta nu ca roman si nici ca neamt sau orice alta nationalitate ci ca om care poate sa intre intr-o istorie care nu-i apartine si sa se identifice cu ea, iar mai tarziu sa se detaseze pentru a putea face acelasi lucru cu o alta istorie…

Ma simt suspect de bine fara un anume sentiment al unei anume nationalitati… poate ca din cauza asta voi intra in curand in urmatoarea istorie sau… poveste cum vreti voi sa-i spuneti…

Locul meu va ramane insa aici…locul cu multe pietre impotriva uitarii…

Da Alina, tu ai dreptate „Adevarul doare“ insa astea sunt dureri de crestere si asta inseamna maturizare… Oare cine vrea sa ramana infantil?

S.

din Berlin v-am povestit azi 22.03.2012

http://www.stolpersteine.com/start.html

3,2,1… ne lansam!

De cateva saptamani bune n-am mai reusit sa am un dialog mai lung de 3 minute cu aproape nici un prieten. Irish Moni a spus ca parca ne pregatim pentru o lansare NASA si, aproape ca asa am simtit si noi, echipa de marketing si PR care s-a ocupat de:

Asadar, pe 1 martie 2012 se lanseaza noul canal de televiziune pentru copiii prescolari, Disney Junior, un nou brand care combina inegalabilele povesti Disney si personajele indragite de copii cu invatarea, cuprinzand matematica, limbi straine, nutritie si stiluri de viata sanatoase, precum si cu abilitatile sociale.
Mai multe informatii despre personajele tale preferate gasesti zilnic  pe site-ul www.disneyjunior.ro!

Asta este țara ta, fii și tu turist în ea!

Cu copy/paste de la Constantin, boss la oitzarisme , pentru ca le spune frumos de tot:

Gaby și Lucy, turiștii legendari, s-au gândit la un proiect foarte drăguț la care, cu mândrie, sunt partener media.

Înscrie-te și tu să fii turist!
În buchetul românesc, un aparat foto va umbla din floare-n floare, dupa traseul de pe hartă. Cu puțin noroc, camera va ajunge și la tine și tot ce trebuie să faci este să-ți trântești o poză cu iola în cel mai clișeo-kitsch-extraperpendicular loc din orașul tău, după spiritul și legea turistică. La sfârșitul turului patriei, cel mai greucean turist va intra în posesia aparatului buclucaș.

Te afli într-unul din orașele de pe hartă și vrei sa fii turist, intră pe https://www.facebook.com/arewetourists?sk=app_156218351098324 și introdu-ți numele, email-ul și orațul în formularul de pe afiș! Aparatul Canon A2200 dăruit de partenerul nostru F64, poate fi al tău!

PS: Dacă ai mai vizitat pagina, formularul nu va fi vizibil decât accesat de la tab-ul “Vreau sa fiu turist”.

Adevarul care doare

In aceasta seara am fost la o lansare de carte, la Institutul Francez.
Lume multa, serioasa, preocupata. De altfel, ocazia n-a lasat loc hazului, prin natura evenimentului: s-a vorbit despre Holocaustul din Romania, (ne)acceptat si (ne)asumat de acest popor.
S-a vorbit exclusiv in franceza si am fost placut surprinsa ca dupa ani de zile inca mai inteleg aceasta limba si-mi mai si dau seama de cateva erori (halucinante) ale unor vorbitori cu pretentii.

Holocaustul din Romania a fost pentru mine un subiect strain. Desigur, dau vina pe lipsa mea de aplecare catre istorie, dar cred ca aceasta nestiinta a fost sustinuta si de lipsa de informatii la vremea cand eram in scoala. In acele timpuri era de neconceput sa presupui ca poporul roman poate fi capabil si de nemernicii istorice, ca a comis lasitati care ne-au lasat schiloditi in onoare.

Dar uite ca daca nu faci pace cu trecutul, vine peste tine si te asediaza.
In ziua de 21 ianuarie 1941 a inceput rebeliunea legionara in timpul careia au fost ucisi peste 120 de evrei din Bucuresti. Pentru mine e inca neclar cat de „erou” a fost maresalul Antonescu, cat de adevarat este ca „legionarii sunt de vina”. Ce ma doare acum e ca o asemenea barbarie s-a intamplat. Si ca s-a intamplat AICI. Si ca prea putini vorbesc despre asta.

Am vazut imagini cu afise in care se anunta impartirea ratiilor de zahar in diferite localalitati:

ROMANII… 5OO g
EVREII … 200 g
TIGANII… 100 g

29 iunie 1941- „Pogromul de la Iasi- „In urma ordinelor primite pe cale ierarhica, jandarmii si politistii au arestat cateva mii de evrei, pe care i-au masat in curtea Chesturii de Politie unde au fost mitraliati de militari din armata romana. Alte cateva mii de evrei din Iasi, inghesuiti in „trenurile mortii”, au pierit prin asfixiere si deshidratare (29 iunie-6 iulie). Atat autoritatile militare ale statului, menite sa-i protejeze pe cetateni (politie, jandarmerie, armata), cat si autoritatile civile (CFR, administratie locala) au fost chiar cele care au executat masacrul.” (sursa)
Am gasit cateva din imaginile proiectate in aceasta seara, unele legate chiar de masacrul de la Iasi.


Sunt socante imaginile cu oameni despuiati, impuscati in cap, intinsi pe strada, sau la gramada, in gropi comune. Te infioara poze consecutive cu oameni vii bagati in gropi, privind in picioare catre armele soldatilor, urmand ca in cadrul urmator sa-i vezi secerati, de-a valma, unul peste altul.

Dar una dintre cele mai dureroase imagini vazute in aceasta seara nu continea sange, nici morti, ci oameni vii.
Undeva in Romania, o mana de oameni era obligata sa stea cu fata la perete in timp ce o alta mana de oameni ii ameninta cu arma, cu cateva secunde inainte de a comite crima.
In plan apropiat un barbat isi lipise fata de un afis de film de pe un zid scorojit. Astepta sa fie ucis. Probabil ca citea, fara sa vrea, textul afisului si i se parea absurd ce i se intampla. Poate ca se gandea la copiii sai si spera ca macar ei sa fie undeva in siguranta.
Probabil ca ar fi vrut sa se intoarca spre soldati si sa intrebe DE CE MA AFLU AICI?

Nu stiu ce cuvinte ar fi potrivite pentru incheiere, dar imi pare rau ca nu stiu mai multe despre aceste grozavii, imi pare rau ca nu am incredere in majoritatea surselor, imi pare rau ca nu se vorbeste mai mult despre asta.
Imi pare rau.

STOP AND LISTEN

„In Washington DC , at a Metro Station, on a cold January morning in 2007, a man with a violin played six Bach pieces for about 45 minutes. During that time, approximately 2000 people went through the station, most of them on their way to work.

After about four minutes, a middle-aged man noticed that there was a musician playing. He slowed his pace and stopped for a few seconds, and then he hurried on to meet his schedule.

About four minutes later, the violinist received his first dollar. A woman threw money in the hat and, without stopping, continued to walk.

At six minutes, a young man leaned against the wall to listen to him, then looked at his watch and started to walk again.

At ten minutes, a three-year old boy stopped, but his mother tugged him along hurriedly. The kid stopped to look at the violinist again, but the mother pushed hard and the child continued to walk, turning his head the whole time. This action was repeated by several other children, but every parent – without exception – forced their children to move on quickly.

At forty-five minutes: The musician played continuously. Only six people stopped and listened for a short while. About twenty gave money but continued to walk at their normal pace. The man collected a total of $32.

After one hour:
He finished playing and silence took over. No one noticed and no one applauded. There was no recognition at all.

No one knew this, but the violinist was Joshua Bell, one of the greatest musicians in the world. He played one of the most intricate pieces ever written, with a violin worth $3.5 million dollars. Two days before, Joshua Bell sold-out a theater in Boston where the seats averaged $100 each to sit and listen to him play the same music.

This is a true story. Joshua Bell, playing incognito in the D.C. Metro Station, was organized by the Washington Post as part of a social experiment about perception, taste and people’s priorities.

This experiment raised several questions:

In a common-place environment, at an inappropriate hour, do we perceive beauty?

If so, do we stop to appreciate it?

Do we recognize talent in an unexpected context?

One possible conclusion reached from this experiment could be this:
If we do not have a moment to stop and listen to one of the best musicians in the world, playing some of the finest music ever written, with one of the most beautiful instruments ever made…
How many other things are we missing as we rush through life?”

SOURCE: http://www.facebook.com/WeddingLiveBandTheRawNote

http://www.youtube.com/watch?v=myq8upzJDJc

BORSA

… pentru ca a insemnat pentru mine 5 zile in care am trecut prin aproape toate starile posibile: bucurie ca plec la drum, anticipatie, spaima pentru soarta unor prieteni, usurare ca nimeni n-a patit nimic, fericire sa-i revad pe toti, incantare, multumire,fericire, tihna, oboseala si… nici nu mai stiu, am spus fericire?
De ce azi? … Pentru ca astazi cerul s-a rupt si-a nins in bucati mari peste un Bucuresti asa cum nu l-am mai vazut niciodata. Si pentru ca m-am gandit ca poate zapada asta ne aliniaza pe toti si ne face egali, albi si curati. Pana la prima fleoscaiala…

Lista pentru Mos Craciun (de parca voi n-aveti)

Draga Mos Craciun,

2011 m-a cumintit cum nu m-a cumintit nici atenta supraveghere din liceu a doamnei pedagog Calu’ (nu-mi amintesc decat porecla), m-a desteptat cum nu m-a desteptat nici dom’ profesor de biologie din generala (mare om, frumos om) si m-a linistit cum … si m-a linistit. Punct.

De aceea consider ca in acest an pot avea pretentii de la tine; tine cont ca nu ti-am cerut nimic niciodata si ia in considerare si faptul ca te las sa alegi minim trei cadouri din lista de mai jos. Ca sa nu mai spun ca si la aceasta frumoasa varsta mai cred in tine!!!

Iata lista:

1. Un telefon mobil (sau doua, pentru siguranta) care sa nu poata fi pierdut vreodata. Nu vreau sa faca poze, nu vreau sa aiba MP3 player, nici ecran policolor, nici sonerii complicate. Sa fie telefon. TE-LE-FON!

2. Un aparat foto digital. Batranelul meu D50 face poze cu dunga rosie. La propriu! Nu te zbate pentru obiective; am eu destule si am si prieteni care nu m-ar refuza de doua ori 😀 De aceea te rog sa te orientezi si sa alegi un DSLR marca Nikon. Musai!

3. O imprimanta foto. Daca nu te pricepi prea bine la asta, da-mi de stire si-ti trimit eu un link. Am gasit o imprimanta ieftina, dar am dat banii pe alte minuni si promit ca voi fi surprinsa si recunoascatoare pentru un astfel de cadou!

4. Ia-mi si mie un bilet la concert Red Hot Chili Pepper! Ii stii tu, ca-s si ei de-o seama cu tine! 🙂 Vin la anul pe la noi si e pacat sa ratez ocazia 😉

5. Am gresit: vreau si eu un MP3 player! Ca sa ascult RHCP, evident! De obicei nu merg decat doua statii cu metroul spre munca, dar daca asta te deranjeaza promit sa fac ocoluri pe toate magistralele ca sa ascult cat mai multa muzica dimineata.

6. Mi-as dori un sac de dormit de iarna. Unul mai profi. Sunt sportiva, Mos Craciun; nu ma gandesc decat la articole sportive pentru somn 🙂

7. …

Doar atat deocamdata mosule. Lista ramane deschisa, ca mai e vreme si la anul.

Salutari lui Rudolf, Vixen, Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder şi Prancer!

Semnat,
Anonima

Glumesc Mosule, eu sunt, Alina; adresa completa: Estul Europei, intre Carpati, Micul Paris, centru 😉

Te iubesc si te astept!