Selectează o Pagină

Fiului meu

Dragul meu,

E prima scrisoare pe care ti-o trimit- acum, cand suntem mai apropiati decat vom fi vreodata. E suficient sa-mi ating pantecul si te misti sub degetele mele; te simt si stiu ca ma simti si tu. Deja mi-e dor de tine si, desi nu ne-am vazut niciodata, deja am atat de multe lucruri sa-ti spun… Atat de multe!

Mai intai vreau sa stii ca vei fi inconjurat de atat de multi oameni buni. Nu pot sa vorbesc despre mine, ca mama, dar simt ca vei fi mandru de tatal tau. E un lucru atat de important pentru un copil si ma bucur ca din toata lumea asta el este acela- iti va fi si tie, ca si mie, cel mai bun prieten, sprijin, model. Iti va fi atat de simplu sa-l iubesti, sa-l respecti si sa-l urmezi… sunt convinsa de asta.

Pe langa noi, mama si tata, vei avea o intreaga familie care deja s-a coalizat sa ne sprijine. Daca ar fi dupa ei nici nu ar fi nevoie sa pasim, ne-ar purta pe brate de ici, colo. Ne iubesc atat de mult si aproape ca ne sperie asta. Vei fi ocrotit de orice, asta e sigur si probabil ca singura mea sarcina, din pacate ingrata, va fi sa contrabalansez prin disciplina tot rasfatul cu care vei fi imbratisat din toate partile.

Nu stiu cum voi fi ca parinte si incerc sa nu ma gandesc la asta, dar ce simt deja pentru tine intrece orice imaginatie.

Imi doresc sa intri intr-o lume curata, profunda, armonioasa. Dar cum nu vom putea niciodata sa schimbam lumea din jurul tau, mi-as dori sa te educam sa fii puternic, ferm in convingeri, dar intelept, generos si rabdator. Imi doresc sa se transmita in tine toata bunatatea tatalui tau, toata forta si pasiunea lui, sa inveti de la noi macar putinul pe care-l stim despre bine, frumos si adevar.

Nu va fi simplu, probabil, sa fii copil in aceasta lume; uneori realitatea mi se pare brutala si mie si ma inspaimanta. Dar as vrea sa nu uitam nici tu, nici eu, ca in oameni exista mai intai binele. Nimeni nu face dinadins rau fara sa aiba o rana nevindecata.

Ar trebui totusi sa stii si ce te asteapta: vei avea doi parinti zapaciti, prea putin deranjati de dezordine, care ar da oricand mersul la restaurant pe mancatul pe covor, in sufragerie 🙂 Ne place sa dormim pana tarziu, iar sambetele si duminicile sunt pentru lenevire. De acord, orice zi din saptamana ni se pare potrivita pentru asta, dar incercam sa ne abtinem pana in weekend 🙂 Cred ca vom face echipa buna noi trei: vom iesi des pe munte, vei invata sa inoti, sa canti, sa dansezi, te vei catara pe stanci, iar tatal tau te va urca pe schiuri imediat ce vei putea sa stai singur pe propriile picioare. Vom calatori oriunde vom crede ca vei avea ceva de invatat, indiferent de ce colt indepartat al lumii va fi sa descoperi.

Atentie: va trebui sa iei scoala in serios, iar noi vom incerca sa o facem cat mai amuzanta pentru tine si sa iti sustinem orice pasiune.

Inchid ochii si-mi imaginez ce vei fi: presedinte de tara, fotbalist, preot, violonist, instalator sau profesor… Stiu, te vad deja adult si nici nu ti-am ales inca un nume! Dar nici nu ne grabim, pentru noi e simplu: vei fi, pana ce ne vom stinge, „puiul nostru”, oricat vei stramba din nas 🙂

Noapte buna, puiul meu… te asteptam intr-o lume lume frumoasa si plina de neprevazut, o lume care a fost si este inca extrem de darnica cu noi.

Noapte buna, puiul meu…

PIETRE IN CALEA UITARII

Ca raspuns la un articol mai vechi in care imi exprimam dezolarea pentru nestiinta mea in ceea ce priveste soarta evreilor din Romania in cea mai neagra perioada a istoriei omenirii, doamna S. s-a gandit astazi sa-mi scrie. Asezat si bland ca o romanca adevarata, transant si decisiv ca o nemtoaica definitiva.

Povestirea ei este, inca o data, superba. Bucurati-va si voi:

Pietre in calea uitarii…

Cand incepi sa intri intr-o poveste risti sa te afunzi din ce in ce mai mult, asa de mult ca incepi sa faci parte din ea si nu mai stii daca apartii cu adevarat povestii sau esti un privitor strain care incerci s-o deslusesti… Cand a inceput povestea asta nu prea pot sa va spun…

Sa nu uit… voi stiati ca in germana exista un singur cuvant pentru „poveste“ si „istorie“?  „Geschichte“… Dar acum sa va „istorisesc“ mai departe…

Se spune ca fiecare om are un loc pe lumea asta, insa numai unii au norocul sa-l gaseasca. Unii il cauta de nebuni toata viata si „nu-si gasesc locul“, altii nu-l cauta pentru ca sunt de parere ca locul lor oricum nu e pe lumea asta, altora le pune viata prea multe piedici si nu pot sa-l gaseasca, iar altii, si in categoria asta ma aflu si eu, se lipesc de cate un loc si se tin cu gandul de el pana ii duce Dumnezeu acolo, ca se satura si el saracul de atata insistenta… Cand am ajuns prima data in acest colt de Berlin m-a fascinat ceva nedefinit, ceva care m-a atras ani de zile in aceleasi cafenele si librarii, pe aceleasi strazi, mereu aceleasi… A fost ceea ce ramane dupa ce a fost distrus totul, o incarcatura, o aura, ceva aproape mistic…. E o poveste lunga cum m-a adus viata aici… o intamplare?… poate…

De mult stiam ca Charlottenburg a fost cartierul cu cei mai multi evrei din Berlin. In 1910 traiau aici 22 500 de evrei. Erau oameni din toate categoriile sociale. Multi faceau parte din elita Berlinului: pictori, scriitori, medici, psihoanalisti, compozitori si muzicologi… Celebrul KuDamm, vestit bulevard european stralucea prin restaurantul Kempinski, magazinul Grünfeld, teatrul de comedie al lui Max Reinhardt ….. De-a lungul anilor am citit zeci de carti despre istoria acestui colt de lume, pana am ajuns sa am aproape in fata ochilor imaginea acelor vremuri…

Cine au fost si ce s-a intamplat cu evreii de-a lungul istoriei a inceput sa ma intereseze relativ tarziu, prin 1998. Lucram pe vremea aceea intr-un centru de reabilitare cardiologic din apropierea KuDamm-ului si am fost trimisa la un curs de specializare in Hamburg. Tema era „Tratamentul tulburarilor de ritm“. La un moment dat, profesorul care tinea prelegerea ne atrage atentia asupra unei definitii gresite a blocului atrioventricular, din mai multe tratate de specialitate, nu numai germane. Unul dintre medici intervine si spune ca si el a observat diferenta dintre definitia din majoritatea tratatelor americane (corecta) si tratate mai vechi germane si nu numai, si intreaba cum de s-a ajuns la asta. Profesorul spune direct „Cei mai mari ritmologi ai Germaniei au fost evrei. Al doilea razboi mondial nu a insemnat numai decapitarea noastra in domeniu literaturii si artelor ci si in domeniu stiintific. Multi au fugit, cei care au ramas au fost omorati… Definitia gresita a aparut in anii `50 …“  In sala s-a lasat linistea…

M-am gandit mult la ziua aceea…

De atunci am inceput sa merg des pe urmele evreilor din Charlottenburg, sa citesc povestile destinelor lor tragice, memoriile celor care au reusit sa paraseasca tara inainte de Holocaust…

Tin minte cum intr-o zi superba de primavara am fost pentru prima data in gara Grunewald la linia 17 de unde au fost transportati 55.000 de evrei din Berlin spre lagare de exterminare. Fiecare transport cu data, numar de persoane… au fost multi copii…. Am plans singura acolo gandindu-ma ca numai o intamplare a facut sa am o alta origine si familia mea o alta soarta. Am aflat in cautarile mele mai mult decat as fi vrut vreodata sa aflu…

Strazile, destinele….Daca zidurile ar putea sa vorbeasca… De cate ori ma duceam acolo unde „se intamplase“ acum 60-70 de ani aveam impresia ca fac o calatorie in timp… Ma insoteau in drumurile mele ici si colo pietrele de care ar trebui sa te „impiedici“ „Stolpersteine“, pietre impotriva uitarii, pietre cu placuta de metal in caldaramul din fata caselor, cu numele celor deportati din casa respectiva. Pentru fiecare nume o piatra. Pentru nume celebre sau necunoscute, pentru copii, femei si barbati ridicati de acasa si dusi la moarte. De ce? Pentru ca erau evrei … Atat… nimic mai mult…

Cu cativa ani in urma intamplarea a facut sa ajung sa locuiesc in una din casele pe care le iubeam de mult. Coltul mult iubit ajunsese sa-mi fie acasa. Oamenii cu sarm de vremuri uitate mi-au devenit vecini…

Intr-o duminica de vara ma intorceam acasa, cand vad pe o straduta invecinata agitatie. O vad si pe A. care are libraria din colt si mi-e prietena. O intreb „Ce e ? Ce s-a intamplat?“ Ea imi spune „Cum nu stii? Se pun Pietrele. Prima strada din Berlin pe care se pun acum toate Pietrele.“ …cei care locuiesc pe acea strada au preluat financiar proiectul …Am lasat orele, oamenii, vantul si florile sa treaca pe langa mine. Nu am gandit nimic, nu am spus nimic. Am privit cum se bateau pietrele in caldaram si cu ele se lega destinul celor dusi cu destinul locului. Am ascultat, am ramas timp indelungat in fata fiecarei case. Il auzeam pe R.: „1942 fara 1911, 1941 fara 1931… Cat mine!“

Seara m-am asezat pe o banca si ma uitam cum stralucea metalul pietrelor in lumina asfintitului. Parea de aur mica cocheta straduta… Printre deportati la nr. 18 si cel mai mic berlinez Zilla Schlesinger (nascuta 08.02.1943, deportata cu familia la 04.03.1943 spre Auschwitz)… Oamenii treceau, plangeau, puneau flori…

A. isi deschide libraria sa-si ia lucrurile… intru si eu. „Uite ce a aparut“ zice ea. O carte groasa „Evrei in Charlottenburg, o carte memoriala“. O rasfoiesc… Toate strazile din Charlotenburg cu numele celor deportati si numarul casei. Caut repede casa in care locuiesc: 14 evrei intre 23 si 83 de ani au fost evacuati, deportati si exterminati intre 1941 si 1943. 14 oameni din casa „noastra“… Am fost atat de socata incat intorcandu-ma acasa imi imaginam cum duduiau scarile in toamna lui `42 cand au fost ridicati cei mai multi dintre ei.

Am inceput sa bat archivele din Berlin si Potsdam sa aflu cat mai multe, tot ce se poate afla despre acesti oameni. A fost o experienta unica despre care am sa va scriu poate intr-o alta poveste daca voi avea vreodata cuvintele… Am vorbit cu vecinii si le-am povestit de toate cele aflate. Aveam nevoie de acordul si suportul lor financiar pentru un astfel de proiect. In cateva zile am primit nu numai sprijinul dar si recunostinta lor.

In acest an se vor pune in fata casei noastre pietre in amintirea tuturor celor deportati de aici si omorati in lagare de sistemul national socialist german.

N-au sa-i intoarca pietrele inapoi si nici n-au sa poata lua ceva din durerea celor care au supravietuit din familiile lor sau din povara celor care se gandesc ca parintii sau bunicii lor n-au avut curajul sa-i ajute atunci pe acei oameni sau chiar au fost prinsi de demagogia bolnava a unui demon. Nici n-au sa faca pietrele ceva mai putin din catastrofa care a fost… Insa se vor apleca multe capete sa le citeasca si poate se va uita mai greu ce s-a intamplat. Se vor intreba copiii „Ce sunt astea?“ si parintii vor trebui sa le raspunda. Le vor vedea oameni care stiu mai putin si vor afla…

De ce ma simt eu aici asa bine n-as putea sa spun…Poate ca asta a fost drumul meu, prin acesta strada a Berlinului, prin istoria acestui colt de pamant sa aflu ceea ce poate intotdeauna am vrut sa stiu…. Cum sa trec prin viata asta nu ca roman si nici ca neamt sau orice alta nationalitate ci ca om care poate sa intre intr-o istorie care nu-i apartine si sa se identifice cu ea, iar mai tarziu sa se detaseze pentru a putea face acelasi lucru cu o alta istorie…

Ma simt suspect de bine fara un anume sentiment al unei anume nationalitati… poate ca din cauza asta voi intra in curand in urmatoarea istorie sau… poveste cum vreti voi sa-i spuneti…

Locul meu va ramane insa aici…locul cu multe pietre impotriva uitarii…

Da Alina, tu ai dreptate „Adevarul doare“ insa astea sunt dureri de crestere si asta inseamna maturizare… Oare cine vrea sa ramana infantil?

S.

din Berlin v-am povestit azi 22.03.2012

http://www.stolpersteine.com/start.html

Singur

„Cand sunt singur , nu sunt singur: sunt cu mine insumi: sa stai separat nu inseamna sa fii rupt: intregul esti chiar tu; si in intregul meu stau de unul singur.”
Octavio Paz

3,2,1… ne lansam!

De cateva saptamani bune n-am mai reusit sa am un dialog mai lung de 3 minute cu aproape nici un prieten. Irish Moni a spus ca parca ne pregatim pentru o lansare NASA si, aproape ca asa am simtit si noi, echipa de marketing si PR care s-a ocupat de:

Asadar, pe 1 martie 2012 se lanseaza noul canal de televiziune pentru copiii prescolari, Disney Junior, un nou brand care combina inegalabilele povesti Disney si personajele indragite de copii cu invatarea, cuprinzand matematica, limbi straine, nutritie si stiluri de viata sanatoase, precum si cu abilitatile sociale.
Mai multe informatii despre personajele tale preferate gasesti zilnic  pe site-ul www.disneyjunior.ro!

Asta este țara ta, fii și tu turist în ea!

Cu copy/paste de la Constantin, boss la oitzarisme , pentru ca le spune frumos de tot:

Gaby și Lucy, turiștii legendari, s-au gândit la un proiect foarte drăguț la care, cu mândrie, sunt partener media.

Înscrie-te și tu să fii turist!
În buchetul românesc, un aparat foto va umbla din floare-n floare, dupa traseul de pe hartă. Cu puțin noroc, camera va ajunge și la tine și tot ce trebuie să faci este să-ți trântești o poză cu iola în cel mai clișeo-kitsch-extraperpendicular loc din orașul tău, după spiritul și legea turistică. La sfârșitul turului patriei, cel mai greucean turist va intra în posesia aparatului buclucaș.

Te afli într-unul din orașele de pe hartă și vrei sa fii turist, intră pe https://www.facebook.com/arewetourists?sk=app_156218351098324 și introdu-ți numele, email-ul și orațul în formularul de pe afiș! Aparatul Canon A2200 dăruit de partenerul nostru F64, poate fi al tău!

PS: Dacă ai mai vizitat pagina, formularul nu va fi vizibil decât accesat de la tab-ul “Vreau sa fiu turist”.

Interviu radio

Ce-am gasit eu azi pe internet….

http://www.radiolynx.ro/emisiuni/editii/vacanta-in-tibet-1671.html

Cred ca eram in perioada cand imi placeau cuvinte ca „evident”, „clar”.

Clar, evident! 😀