Selectează o Pagină

PIETRE IN CALEA UITARII

Ca raspuns la un articol mai vechi in care imi exprimam dezolarea pentru nestiinta mea in ceea ce priveste soarta evreilor din Romania in cea mai neagra perioada a istoriei omenirii, doamna S. s-a gandit astazi sa-mi scrie. Asezat si bland ca o romanca adevarata, transant si decisiv ca o nemtoaica definitiva.

Povestirea ei este, inca o data, superba. Bucurati-va si voi:

Pietre in calea uitarii…

Cand incepi sa intri intr-o poveste risti sa te afunzi din ce in ce mai mult, asa de mult ca incepi sa faci parte din ea si nu mai stii daca apartii cu adevarat povestii sau esti un privitor strain care incerci s-o deslusesti… Cand a inceput povestea asta nu prea pot sa va spun…

Sa nu uit… voi stiati ca in germana exista un singur cuvant pentru „poveste“ si „istorie“?  „Geschichte“… Dar acum sa va „istorisesc“ mai departe…

Se spune ca fiecare om are un loc pe lumea asta, insa numai unii au norocul sa-l gaseasca. Unii il cauta de nebuni toata viata si „nu-si gasesc locul“, altii nu-l cauta pentru ca sunt de parere ca locul lor oricum nu e pe lumea asta, altora le pune viata prea multe piedici si nu pot sa-l gaseasca, iar altii, si in categoria asta ma aflu si eu, se lipesc de cate un loc si se tin cu gandul de el pana ii duce Dumnezeu acolo, ca se satura si el saracul de atata insistenta… Cand am ajuns prima data in acest colt de Berlin m-a fascinat ceva nedefinit, ceva care m-a atras ani de zile in aceleasi cafenele si librarii, pe aceleasi strazi, mereu aceleasi… A fost ceea ce ramane dupa ce a fost distrus totul, o incarcatura, o aura, ceva aproape mistic…. E o poveste lunga cum m-a adus viata aici… o intamplare?… poate…

De mult stiam ca Charlottenburg a fost cartierul cu cei mai multi evrei din Berlin. In 1910 traiau aici 22 500 de evrei. Erau oameni din toate categoriile sociale. Multi faceau parte din elita Berlinului: pictori, scriitori, medici, psihoanalisti, compozitori si muzicologi… Celebrul KuDamm, vestit bulevard european stralucea prin restaurantul Kempinski, magazinul Grünfeld, teatrul de comedie al lui Max Reinhardt ….. De-a lungul anilor am citit zeci de carti despre istoria acestui colt de lume, pana am ajuns sa am aproape in fata ochilor imaginea acelor vremuri…

Cine au fost si ce s-a intamplat cu evreii de-a lungul istoriei a inceput sa ma intereseze relativ tarziu, prin 1998. Lucram pe vremea aceea intr-un centru de reabilitare cardiologic din apropierea KuDamm-ului si am fost trimisa la un curs de specializare in Hamburg. Tema era „Tratamentul tulburarilor de ritm“. La un moment dat, profesorul care tinea prelegerea ne atrage atentia asupra unei definitii gresite a blocului atrioventricular, din mai multe tratate de specialitate, nu numai germane. Unul dintre medici intervine si spune ca si el a observat diferenta dintre definitia din majoritatea tratatelor americane (corecta) si tratate mai vechi germane si nu numai, si intreaba cum de s-a ajuns la asta. Profesorul spune direct „Cei mai mari ritmologi ai Germaniei au fost evrei. Al doilea razboi mondial nu a insemnat numai decapitarea noastra in domeniu literaturii si artelor ci si in domeniu stiintific. Multi au fugit, cei care au ramas au fost omorati… Definitia gresita a aparut in anii `50 …“  In sala s-a lasat linistea…

M-am gandit mult la ziua aceea…

De atunci am inceput sa merg des pe urmele evreilor din Charlottenburg, sa citesc povestile destinelor lor tragice, memoriile celor care au reusit sa paraseasca tara inainte de Holocaust…

Tin minte cum intr-o zi superba de primavara am fost pentru prima data in gara Grunewald la linia 17 de unde au fost transportati 55.000 de evrei din Berlin spre lagare de exterminare. Fiecare transport cu data, numar de persoane… au fost multi copii…. Am plans singura acolo gandindu-ma ca numai o intamplare a facut sa am o alta origine si familia mea o alta soarta. Am aflat in cautarile mele mai mult decat as fi vrut vreodata sa aflu…

Strazile, destinele….Daca zidurile ar putea sa vorbeasca… De cate ori ma duceam acolo unde „se intamplase“ acum 60-70 de ani aveam impresia ca fac o calatorie in timp… Ma insoteau in drumurile mele ici si colo pietrele de care ar trebui sa te „impiedici“ „Stolpersteine“, pietre impotriva uitarii, pietre cu placuta de metal in caldaramul din fata caselor, cu numele celor deportati din casa respectiva. Pentru fiecare nume o piatra. Pentru nume celebre sau necunoscute, pentru copii, femei si barbati ridicati de acasa si dusi la moarte. De ce? Pentru ca erau evrei … Atat… nimic mai mult…

Cu cativa ani in urma intamplarea a facut sa ajung sa locuiesc in una din casele pe care le iubeam de mult. Coltul mult iubit ajunsese sa-mi fie acasa. Oamenii cu sarm de vremuri uitate mi-au devenit vecini…

Intr-o duminica de vara ma intorceam acasa, cand vad pe o straduta invecinata agitatie. O vad si pe A. care are libraria din colt si mi-e prietena. O intreb „Ce e ? Ce s-a intamplat?“ Ea imi spune „Cum nu stii? Se pun Pietrele. Prima strada din Berlin pe care se pun acum toate Pietrele.“ …cei care locuiesc pe acea strada au preluat financiar proiectul …Am lasat orele, oamenii, vantul si florile sa treaca pe langa mine. Nu am gandit nimic, nu am spus nimic. Am privit cum se bateau pietrele in caldaram si cu ele se lega destinul celor dusi cu destinul locului. Am ascultat, am ramas timp indelungat in fata fiecarei case. Il auzeam pe R.: „1942 fara 1911, 1941 fara 1931… Cat mine!“

Seara m-am asezat pe o banca si ma uitam cum stralucea metalul pietrelor in lumina asfintitului. Parea de aur mica cocheta straduta… Printre deportati la nr. 18 si cel mai mic berlinez Zilla Schlesinger (nascuta 08.02.1943, deportata cu familia la 04.03.1943 spre Auschwitz)… Oamenii treceau, plangeau, puneau flori…

A. isi deschide libraria sa-si ia lucrurile… intru si eu. „Uite ce a aparut“ zice ea. O carte groasa „Evrei in Charlottenburg, o carte memoriala“. O rasfoiesc… Toate strazile din Charlotenburg cu numele celor deportati si numarul casei. Caut repede casa in care locuiesc: 14 evrei intre 23 si 83 de ani au fost evacuati, deportati si exterminati intre 1941 si 1943. 14 oameni din casa „noastra“… Am fost atat de socata incat intorcandu-ma acasa imi imaginam cum duduiau scarile in toamna lui `42 cand au fost ridicati cei mai multi dintre ei.

Am inceput sa bat archivele din Berlin si Potsdam sa aflu cat mai multe, tot ce se poate afla despre acesti oameni. A fost o experienta unica despre care am sa va scriu poate intr-o alta poveste daca voi avea vreodata cuvintele… Am vorbit cu vecinii si le-am povestit de toate cele aflate. Aveam nevoie de acordul si suportul lor financiar pentru un astfel de proiect. In cateva zile am primit nu numai sprijinul dar si recunostinta lor.

In acest an se vor pune in fata casei noastre pietre in amintirea tuturor celor deportati de aici si omorati in lagare de sistemul national socialist german.

N-au sa-i intoarca pietrele inapoi si nici n-au sa poata lua ceva din durerea celor care au supravietuit din familiile lor sau din povara celor care se gandesc ca parintii sau bunicii lor n-au avut curajul sa-i ajute atunci pe acei oameni sau chiar au fost prinsi de demagogia bolnava a unui demon. Nici n-au sa faca pietrele ceva mai putin din catastrofa care a fost… Insa se vor apleca multe capete sa le citeasca si poate se va uita mai greu ce s-a intamplat. Se vor intreba copiii „Ce sunt astea?“ si parintii vor trebui sa le raspunda. Le vor vedea oameni care stiu mai putin si vor afla…

De ce ma simt eu aici asa bine n-as putea sa spun…Poate ca asta a fost drumul meu, prin acesta strada a Berlinului, prin istoria acestui colt de pamant sa aflu ceea ce poate intotdeauna am vrut sa stiu…. Cum sa trec prin viata asta nu ca roman si nici ca neamt sau orice alta nationalitate ci ca om care poate sa intre intr-o istorie care nu-i apartine si sa se identifice cu ea, iar mai tarziu sa se detaseze pentru a putea face acelasi lucru cu o alta istorie…

Ma simt suspect de bine fara un anume sentiment al unei anume nationalitati… poate ca din cauza asta voi intra in curand in urmatoarea istorie sau… poveste cum vreti voi sa-i spuneti…

Locul meu va ramane insa aici…locul cu multe pietre impotriva uitarii…

Da Alina, tu ai dreptate „Adevarul doare“ insa astea sunt dureri de crestere si asta inseamna maturizare… Oare cine vrea sa ramana infantil?

S.

din Berlin v-am povestit azi 22.03.2012

http://www.stolpersteine.com/start.html

Ganduri de om mic

Noi, oamenii care ne vedem cel mai des mici, banali, stersi, prea slabi sau prea grasi, cocarjati sau desirati, cracanati, impiedicati, cu infime pretentii de la viata, cu cateva vise care oricum ni se par ridicole… sau imposibile, noi, uitucii, zapacitii, noi cei cu glume proaste, cei cu multe temeri, cu complexe, noi, prea putin frumosii, balbaitii si pelticii, noi, timizii incurabili, neintelesii si cei care ne simtim ironizati, cei care avem talentul de a face gafe monumentale si de a ne pune in situatii penibile… abia NOI stim ca minunile sunt posibile!

Pentru ca uneori, raaaaaaar de tot, apare de nicaieri cineva care ne spune ca ne vede cu totul si cu totul altfel. Si ne transformam sub privirea acelui om si devenim ceea ce vede: fiinte elegante, luminoase, cu suflet in priviri, cu inima plina de speranta, de vise palpabile, talentati si inteligenti, sofisticati si interesanti in cel mai bun sens cu putinta.

In astfel de momente, evident, devii circumspect: nu cumva rade de mine? Nu cumva e un alt fel prin care universul vrea sa ma afunde si mai mult in bezna in care incepusem sa ma simt confortabil?
Dar dupa ce trece frica, ramane uimirea: minunile exista, lunga coada la fericire s-a scurtat dintr-o data si avem, in sfarsit, un loc in fata! Atat de in fata!

Daca nu ati simtit asta niciodata ascultati de noi. Noi, cei care ne vedem cel mai des mici, banali…
🙂

Adevarul care doare

In aceasta seara am fost la o lansare de carte, la Institutul Francez.
Lume multa, serioasa, preocupata. De altfel, ocazia n-a lasat loc hazului, prin natura evenimentului: s-a vorbit despre Holocaustul din Romania, (ne)acceptat si (ne)asumat de acest popor.
S-a vorbit exclusiv in franceza si am fost placut surprinsa ca dupa ani de zile inca mai inteleg aceasta limba si-mi mai si dau seama de cateva erori (halucinante) ale unor vorbitori cu pretentii.

Holocaustul din Romania a fost pentru mine un subiect strain. Desigur, dau vina pe lipsa mea de aplecare catre istorie, dar cred ca aceasta nestiinta a fost sustinuta si de lipsa de informatii la vremea cand eram in scoala. In acele timpuri era de neconceput sa presupui ca poporul roman poate fi capabil si de nemernicii istorice, ca a comis lasitati care ne-au lasat schiloditi in onoare.

Dar uite ca daca nu faci pace cu trecutul, vine peste tine si te asediaza.
In ziua de 21 ianuarie 1941 a inceput rebeliunea legionara in timpul careia au fost ucisi peste 120 de evrei din Bucuresti. Pentru mine e inca neclar cat de „erou” a fost maresalul Antonescu, cat de adevarat este ca „legionarii sunt de vina”. Ce ma doare acum e ca o asemenea barbarie s-a intamplat. Si ca s-a intamplat AICI. Si ca prea putini vorbesc despre asta.

Am vazut imagini cu afise in care se anunta impartirea ratiilor de zahar in diferite localalitati:

ROMANII… 5OO g
EVREII … 200 g
TIGANII… 100 g

29 iunie 1941- „Pogromul de la Iasi- „In urma ordinelor primite pe cale ierarhica, jandarmii si politistii au arestat cateva mii de evrei, pe care i-au masat in curtea Chesturii de Politie unde au fost mitraliati de militari din armata romana. Alte cateva mii de evrei din Iasi, inghesuiti in „trenurile mortii”, au pierit prin asfixiere si deshidratare (29 iunie-6 iulie). Atat autoritatile militare ale statului, menite sa-i protejeze pe cetateni (politie, jandarmerie, armata), cat si autoritatile civile (CFR, administratie locala) au fost chiar cele care au executat masacrul.” (sursa)
Am gasit cateva din imaginile proiectate in aceasta seara, unele legate chiar de masacrul de la Iasi.


Sunt socante imaginile cu oameni despuiati, impuscati in cap, intinsi pe strada, sau la gramada, in gropi comune. Te infioara poze consecutive cu oameni vii bagati in gropi, privind in picioare catre armele soldatilor, urmand ca in cadrul urmator sa-i vezi secerati, de-a valma, unul peste altul.

Dar una dintre cele mai dureroase imagini vazute in aceasta seara nu continea sange, nici morti, ci oameni vii.
Undeva in Romania, o mana de oameni era obligata sa stea cu fata la perete in timp ce o alta mana de oameni ii ameninta cu arma, cu cateva secunde inainte de a comite crima.
In plan apropiat un barbat isi lipise fata de un afis de film de pe un zid scorojit. Astepta sa fie ucis. Probabil ca citea, fara sa vrea, textul afisului si i se parea absurd ce i se intampla. Poate ca se gandea la copiii sai si spera ca macar ei sa fie undeva in siguranta.
Probabil ca ar fi vrut sa se intoarca spre soldati si sa intrebe DE CE MA AFLU AICI?

Nu stiu ce cuvinte ar fi potrivite pentru incheiere, dar imi pare rau ca nu stiu mai multe despre aceste grozavii, imi pare rau ca nu am incredere in majoritatea surselor, imi pare rau ca nu se vorbeste mai mult despre asta.
Imi pare rau.

STOP AND LISTEN

„In Washington DC , at a Metro Station, on a cold January morning in 2007, a man with a violin played six Bach pieces for about 45 minutes. During that time, approximately 2000 people went through the station, most of them on their way to work.

After about four minutes, a middle-aged man noticed that there was a musician playing. He slowed his pace and stopped for a few seconds, and then he hurried on to meet his schedule.

About four minutes later, the violinist received his first dollar. A woman threw money in the hat and, without stopping, continued to walk.

At six minutes, a young man leaned against the wall to listen to him, then looked at his watch and started to walk again.

At ten minutes, a three-year old boy stopped, but his mother tugged him along hurriedly. The kid stopped to look at the violinist again, but the mother pushed hard and the child continued to walk, turning his head the whole time. This action was repeated by several other children, but every parent – without exception – forced their children to move on quickly.

At forty-five minutes: The musician played continuously. Only six people stopped and listened for a short while. About twenty gave money but continued to walk at their normal pace. The man collected a total of $32.

After one hour:
He finished playing and silence took over. No one noticed and no one applauded. There was no recognition at all.

No one knew this, but the violinist was Joshua Bell, one of the greatest musicians in the world. He played one of the most intricate pieces ever written, with a violin worth $3.5 million dollars. Two days before, Joshua Bell sold-out a theater in Boston where the seats averaged $100 each to sit and listen to him play the same music.

This is a true story. Joshua Bell, playing incognito in the D.C. Metro Station, was organized by the Washington Post as part of a social experiment about perception, taste and people’s priorities.

This experiment raised several questions:

In a common-place environment, at an inappropriate hour, do we perceive beauty?

If so, do we stop to appreciate it?

Do we recognize talent in an unexpected context?

One possible conclusion reached from this experiment could be this:
If we do not have a moment to stop and listen to one of the best musicians in the world, playing some of the finest music ever written, with one of the most beautiful instruments ever made…
How many other things are we missing as we rush through life?”

SOURCE: http://www.facebook.com/WeddingLiveBandTheRawNote

http://www.youtube.com/watch?v=myq8upzJDJc

Romanii au umor

… si talent de copywriter 🙂

Pentru varul din FFAL: da, ce vezi la televizor e o manifestatie de protest, care se petrece la mai putin de 100 de metri de locuinta mea. Cu toate acestea nu am reusit sa fac personal nici o poza, dar iata mai jos o selectie de imagini, mai mult sau mai putin „pe bune”, luate de pe internet.

SAN GU MINA

San Gu este in mitologia chineza zeita…  bailor, latrinelor, closetelor si a bailor publice. De ce au chinezii o astfel de zeitate inca n-am inteles, dar tind sa cred ca e vorba de convingerea ca orice lucru- cat de mic si de umil- din lumea asta are, la un moment dat, o importanta covarsitoare. De exemplu… un WC. Ma voi abtine de la glume adevarate 🙂 Ma gandesc ca omologul crestin al acesteia este Sf.Mina- departe de a se dedica unor lucruri neinsufletite si atat de „vulgare”, el este totusi protectorul pagubitilor, al uitucilor, al zapacitilor, al batranilor pentru care pierderea cheilor sau a cainelui este o tragedie greu de indurat. Fix genul de sfant in care sa-mi pun si eu speranta, pentru ca ma incadrez perfect „targhetului” sau. Am visat de curand ca eram in excursie prin rai, iar ghidul, Tom Waits in costum de diavol venit sa faca anti-reclama, ne arata in stanga si-n dreapta cat de plictisitor e Paradisul: „Aici sta Sf. Nicolae. Dupa cum vedeti are casa plina de fete, intelegeti deci de ce nu-l gasim niciodata acasa.” „Aici e armuraria Sfantului Gheorghe. Acum e muzeu, cam de pe cand s-au descoperit armele biologice… ” „Iata in dreapta vestita Marea Gradina a lui Dumnezeu, acum cu gardurile prabusite.” … Si tot asa pana cand am dat cu norisorul (autocarul, deh) peste un sfant mititel, impiedicat si balbait: Sf. Mina. Se chinuia sa-si aminteasca numele unui muritor pe care trebuia sa-l trezeasca sa plece la munca. Motiv pentru care am si intarziat.

CONCENTRAT DE FILM CHINEZESC

Intreband in stanga si-n dreapta ce filme sa mai vizionez recomandarile au fost in general filo-americane. Nu stiu de ce. Dar, macar o vreme, as vrea sa nu mai aud americaneza si mult timp chiar am vizionat filmele fara sunet.  Mai eficient insa a fost sa-mi indrept atentia spre estul extrem cinematografic, tocmai in China.

Toata lumea stie ce filme fac „les chinois”: oamenii astia se lupta de dimineata, abia apoi iau micul dejun, pun de-o rascoala, se antreneaza/mediteaza, se cearta/se iubesc (rezultand in urmatorul cadru vreo 15-16 copilasi, toti nascuti maestri kung-fu) si de fiecare data, la final, bat la fund morala/valorile vestului planetei. Sau, ma rog,  le inteapa pe ici, pe colo, in punctele esentiale.

Despre filmele chinezesti se poate spune orice :  ca se marseaza pe estetica, simplitate complexa si complexitate minimalista, ca tema generala intoarsa pe toate partile este cea a principiilor de fier, pastrate si impartasite cu strasnicie (si cu sabia), despre mantuirea celui slab dar darz si pierzania puternicului infatuat. Asa este si nu insist…

… pentru ca tocmai am descoperit singura secventa de film chinezesc la care am zambit larg:

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=oLJiLp_mMCU]

Dupa care mi s-a facut pofta de taitei si mi-am reamintit ca doar din astia pot manca cu betisoarele. La orez tot la grupa mica( adica  „lingurita”) am ramas, dar exersez energic.

Aaa… am vazut si eu, cu intarziere de cativa ani, Restrepo.
De neiertat acesti ani.

DELE MAN

Ati vazut „Afghan Star”? E un film documentar facut in 2009 de niste britanici curajosi dupa 30 de ani de razboi in Afganistan, cand unii  inca recuperau cadavrele de pe strazi, iar altii se gandeau mai departe, nepotrivit de departe poate, la cum sa distreze oamenii.

„Afghan Star” este o emisiune de genul „American Idol”, prima de felul acesta emisa intr-o tara musulmana, de unde si o serie intreaga de tabu-uri dezhumate, de dezbateri violente, de reprosuri contondente. Nu va povestesc mai mult despre film, decat prima secventa in care un copilas de vreo 5 ani, cu o orbita seaca si cu celalat ochi mobil dar orb, canta:

„Inima mea cauta iubire
Inima mea simte munti de iubire
Inima mea intelege lumea
Inima mea intelege slabiciunea si puterea.
Inima mea, tu ai atat de multa iubire pentru lume.
Inima mea sa nu plangi pentru rau sau bine
Inima mea e plina de iubire.”

Si pentru ca „dele man” este expresia pe care copilul o tot repeta in cantec, ma gandesc ca inseamna „inima mea”.

Cu acest episod incepe un film despre paradoxuri si tabu-uri, despre mania unora de a nu schimba nimic si nevoia altora de a reinventa totul, „praful” ridicat de reprosuri transformate in timp in divergente iremediabile, incapacitatea unui cler obtuz de a accepta schimbarea si setea nestavilita a tinerilor (si nu numai) pentru nou, pentru un strop de frumos.

Secventa in care o tanara indrazneste sa schiteze pe scena niste vagi miscari de dans, perfect constienta ca asa isi semneaza condamnarea la moarte este memorabila si mi s-a strans inima pentru soarta ei.

Vedeti-l daca puteti, de pe mine simt ca a mai scos un strat de rautate prosteasca. Pentru ca e de unde si nici macar nu ma iau prea in serios.

Trailerul este aici.

Numai bine!