Selectează o Pagină
Broderii pentru copii

Broderii pentru copii

Din motive tehnice nu am putut sa anunt si pe site continuarea unui proiect foarte drag mie, dar pot sa anunt aici ce a iesit foarte bine si ca va mai puteti implica si voi!

Urmeaza o lunga explicatie, dupa care va spun si ce e cu proiectul. 🙂

Eu sunt dintr-un oras mic. Liceul si facultatea le-am facut departe de ai mei, asa ca atunci cand veneam acasa, sau cand vorbeam la telefon, prima intrebare a mamei mele era : “Nu ti-e foame?” sau “Ai mancat ceva astazi?”. La un moment dat o si intrebam in gluma daca nu o intereseaza totusi si ce carti am mai citit, la ce film, concert sau piesa de teatru am ajuns, daca am preferinte la scoala intre profesori sau materii. Nu, mama era interesata in primul rand de lucrurile pe care le putea ea rezolva: hrana, haine, adapost.

Si am facut introducerea asta pentru ca in prezent exista foarte multe organizatii care se ocupa de nevoile urgente ale copiilor institutionalizati (hrana, adapost, haine, educatie, carti, caiete, jucarii, etc), dar extrem de putine cele care reusesc sa mobilizeze suficienti oameni care sa intre in contact cu copiii si care sa se priceapa sa le inflacareze imaginatia, sa le dea sansa sa priveasca increzatori dincolo de zidurile cenusii ale orfelinatelor.

In urma cu 3 ani, Asociatia Ajungem Mari avea un program numit “Daruieste-ti pasiunea” . Practic invita pe oricine sa vina si sa vorbeasca in orfelinate cu copiii si sa le spuna ce hobby-uri au si cum si le intretin. Ce mi-a placut mult este ca voluntarii nu au fost lasati de capul lor prin centrele de plasament; au existat intalniri de pregatire, cu prezentarea de metode atractive de predare, modalitati de interactiune cu cei mici, etc.

Spre uimirea mea, 99% dintre voluntari erau elevi de liceu. Practic eram cea mai batrana de-acolo! Este incredibil ce repede se face schimbul de generatii si ce diferenta este intre cum gandeste un tanar de 16 ani si o fosila de 34 (adica eu, desigur.)
Incredibila inteligenta acestora, domeniile lor de interes (istoria literaturii, cosmologie, astrofizica, robotica), stilurile de predare pe care voiau sa le abordeze.
Mi s-a parut ca prin sansa de a-si impartasi pasiunea cu cei mici din orfelinate, voluntarii incercau sa arate cum ar trebui sa se faca educatia in scolile lor. Pe limba lor, in ritmul lor, mulat pe interesele si capacitatile lor.
Grupul acela de cateva zeci de elevi voluntari mi s-a parut o forta a naturii si m-am bucurat mult ca m-am alaturat si eu.

Mai este un aspect: in centrele de plasament, vor sau nu, copiii fac obligatoriu scoala. Buna, rea, educatia este obligatorie si la ei, asa ca la 16 ani cand se pune problema ce vor face mai departe, au sigur o diploma de studii de baza. Ceea ce nu se intampla cu toti copiii care cresc in familii!
Copiii din centrele de plasament sunt mai “accesibili” cu programe de genul celor propuse de Ajungem Mari; e mai usor sa ajungi la ei, decat la cei din familiile sarace, care nu-si permit sa nu vor sa acceseze sistemul public de educatie.

Si daca pe copiii astia stim unde-i gasim, e obligatoriu, e urgent, e vital sa ne implicam.

Iata, in sfarsit si detalii despre proiect:

In ultimele sase luni am cusut douazeci de broderii micute, pe care, asa cum spuneam si in articolul precedent, le-am dedicat copiilor din orfelinatele din Romania. Echipa de voluntari de la Ajungem Mari m-a ajutat sa organizez o licitatie online, gazduita pe pagina lor de Facebook, licitatie care s-a incheiat pe 1 iunie. S-au donat sume generoase si suntem mandri de toti participantii la licitatie. Platforma de donatii este inca deschisa, asa ca puteti participa oricand!

Sa fie fotografie!

Ok, sunt pasionata de fotografie si incerc sa invat cat mai multe despre aceasta arta. Si cu cat ma adancesc in studiu, cu atat imi dau seama mai bine ca fotografia ar trebui sa faca parte din viata oricui. Desigur, deja o face, doar ca cei mai multi oameni nu-si dau seama ce potential imens de creativitate, de terapie, de invatate, de perfectionare are simplul fapt de a observa lumea din jur privind-o prin aparatul foto.

Mai mult: cred cu tarie ca fotografia ar trebui sa fie materie obligatrie la scoala, indiferent de varsta elevilor.

Sa va spun de ce.

Anul trecut, pe perioada vacantei de vara, am avut ocazia sa sustin cateva lectii de introducere in fotografie la o casa de copii din Bucuresti. „Elevii” mei aveau intre 8 si 12 ani si, dupa cum va puteti da seama, m-au intampinat cu toata energia specifica varstei lor. Multi dintre ei aveau probleme de concentrare, aproape nici unul nu putea sta locului si fiecare dintre ei avea nevoie de atentia mea exclusiva (poate si datorita carentelor afective specifice, din pacate, copiilor institutionalizati)… deci va imaginati ca fiecare lectie incepea cu un mic haos. 🙂
Dar ceva incredibil se intampla cand le puneam in fata un album fotografic: copiii descopereau lumea!
Am inceput sa vorbesc cat mai pe limba lor despre ce vedeam in fotografii: culori, forme, perspective, iar lucrurile au alunecat usor- usor spre geografie (albumul avea fotografii superbe facute in mai multe colturi ale lumii), despre diferite triburi din Africa, despre felul oamenilor de acolo de a se imbraca, despre religie, despre cultura, despre obiceiuri, traditii, ba chiar si despre politica! 🙂 Cred ca in acele ore petrecute impreuna copiii au luat contact cu mai multe informatii decat intr-un intreg an scolar! Sunt sigura ca le-am starnit curiozitatea si poate si interesul pentru fotografie.

Desigur, am avut si cursuri practice. Fiecare copil a putut face poze cu niste aparate obtinute prin donatii si va pot spune ca am avut si atunci certitudinea ca fotografia poate descatusa energii creative de neimaginat. Recunosc ca nu toti copiii au raspuns la fel provocarii, dar au existat cativa care m-au uimit prin inteligenta lor creativa: desi aveau o anumita tema de fotografia, au tinut sa-si aleaga singuri subiectele, punctul de fotografiere si au rezultat cateva imagini foarte frumoase.

Cum vi se par? Nu uitati ca fotografii aveau varste intre 8 si 12 ani si ca tineau pentru prima data in maini un aparat foto! Important este felul in care s-au raportat la ce vedeau, ca pentru cateva minunte fiecare copil s-a transformat. A trebuit doar sa ridice la ochi aparatul foto si, ca prin magie, micutul a devenit concentrat, interesat cu adevarat de ceea ce vedea prin vizor. Si asa au urmat intrebarile si exclamatiile sincere: „Ce floare frumoasa!”, „Uite ce copaci inalti!”, „Cum sa fotografiez si acoperisul dar si parterul cladirii?”, „Am voie sa fotografiez o floare de jos in sus?”

Nu cred ca aceasta arta este importanta doar prin produsul ei finit: poza. Este mai mult decat atat: odata trezit interesul, fotografia „antifoneaza” fotograful, il ajuta sa ignore bazaitul gandurilor, sa priveasca mai atent in exterior prin micuta fereastra a aparatului, obligandu-l sa aleaga acele subiecte cu care rezoneaza sufletul sau. Si astfel fotografia poate servi ca meditatie, ca terapie, ca mijloc de vindecare si alinare.

La doctor cu veselie!

La doctor cu veselie!

A trecut deja o zi de la un eveniment foarte interesant la care am fost invitata in calitate de blogger si mamica si daca n-am apucat sa scriu despre asta inca pe site este pentru ca am simtit nevoia sa ma documentez bine de tot. Nu de alta, dar informatiile primite au fost atat de multe, atat de interesante si de importante, incat trebuie studiate pe indelete.

Disney Junior a organizat ieri o intalnire minunata cu multi jurnalisti si bloggeri si  i-a invitat pe acestia si pe copiii prezenti, in marea lume din micutul cabinet al Doctoritei Plusica.

Ok, poate ca nu stiti despre ce e vorba, dar Doctorita Plusica este CEL MAI TARE SERIAL DE DESENE ANIMATE PENTRU COPII DE ASOLUT TOATE VARSTELE! Da, si la 92 de ani tot o veti iubi pe Plusica! 🙂

Nu conteaza ca are numai 6 anisori, Plusica stie sa trateze jucariile de plus din camera sa: Dragonel, Oiță, Hallie si Zăpi.  Treptat, acestia se transforma in aliatii ei in misiunea de a vindeca si restul jucariilor, in timp ce imparte sfaturi utile micilor telespectatori despre ingrijirea celor din jur.

Desenul propriu zis este absolut superb, elegant si inspirat, asa cum doar Disney stie sa o faca.

 

Trebuie sa va mai spun ca serialul nu se limiteaza doar la a prezenta joaca Plusicai „de-a doctorita”, ci atinge cu succes mai multe puncte: aduce în prim plan conceptul de implicare în comunitate și cat de important este sa dai o mana sau o labuta de ajutor atunci cand oamenii sau jucariile de plus au nevoie. Totodata, în acest fel, prescolarii sunt incurajati sa isi depaseasca teama de a merge la doctor. Sa nu uitam de simpaticele lectii de igiena pe care Plusica le ofera copilareste micutilor telespectatori, indemnandu-i si sa fie prietenosi, amabili si creativi.

Poate ca v-ati dat seama deja, dar eu am vazut cam toate episoadele si sunt extrem de incantata de acest serial. Baietelul meu, Vlad (2 ani) topaie deocamdata doar din cauza muzicii vesele din generic, dar sunt sigura ca va deveni si el fan inflacarat al micutei doctorite!

 

Si daca juniorii au fost ocupati in superbul spatiu de joaca aranjat pentru ei, parintii au avut ocazia sa se intalneasca cu varianta mult mai serioasa a serialului: reprezentantii Crucii Rosii Romania au tinut un mini-curs de prim ajutor axat pe situatii ce pot aparea in familii cu copii mici. Oh, ce greu a fost sa privesc tehnicile de resuscitare demonstrate cu ajutorul unui bebe manechin de plastic!

 

Acordarea primului ajutor ar trebui sa fie o disciplina obligatorie in fiecare an scolar, incepand cu clasele mici. Este atat de important sa poti face fata unei situatii limita, cand e posibil sa fii singurul care poate salva viata unui om. Nici nu trebuie sa mai spun ca acel om ar putea fi oricine: parintele tau, sora, frate, sot/sotie sau… copilul tau!

Daca sunteti in aceeasi oala cu mine, restantieri la capitolul asta, sau daca v-ati dori sa va reimprospatati cunostintele de acordare a primului ajutor am o veste buna: puteti sa va inscrieti oricand la cursurile organizate de C.R.R. Eu nu mai aman acest curs, mai ales ca pretul este mai mult decat modest (150 lei) daca e sa ne gandim ca necesita 12 ore de predare, iar dupa absolvirea cursurilor de baza, veti sti sa acordati  prim ajutor in caz de:
– pierderea cunostintei;
– stop cardio-respirator;
– hemoragii;
– luxatii, entorse, fracturi;
– arsuri (in caz de electrocutare sau insolatie)
–  innec sau sufocare cu un corp strain etc.

In plus, Crucea Roșie Română a lansat campania de strângere de fonduri pentru continuarea și extinderea proiectului Puncte de Prim Ajutor în Zone Izolate:

Face it! Orice gest e important. Implică-te!

Susţine Campania promovând proiectul “Puncte de prim ajutor in zone izolate”

Susţine primul ajutor în România cu 2 euro prin SMS* la 8840

Donează online www.crucearosie.ro

 

Pilula de fotografie

Pilula de fotografie

Am inceput sa fac poze in mod organizat in urma cu… wow…zece ani, in niste momente nu foarte roz pentru mine. Eram intr-o relatie urata, de care nu reuseam sa ma rup si locul de munca era cel putin nemultumitor. Situatia persista de ceva vreme si se agrava din ce in ce mai mult: imi pierdusem respectul pentru sine, ma insingurasem si nu gaseam nimic care sa ma scoata la suprafata.

Am inceput sa fac poze cu aparatul partenerului meu de atunci (culmea!) si am avut norocul ca in acea perioada online-ul sa fie cucerit de site-urile si forumurile dedicate fotografiilor.

Mai apoi, cu un aparat nou, al meu si numai al meu, am fotografiat vreo trei ani convulsiv, tot ce-am vazut cu ochii, fara sa ma intreb de unde am pornirea asta: de la betisoare de ureche, pana la copacii de pe marginea strazii, nori, libelule, copii in parc, tigle de pe casa, franjuri de covor, cioburi de sticla… Probabil ca orice va trece acum prin minte eu am si fotografiat in acea perioada.

Fotografiile mele erau mediocre dupa orice standard posibil, dar faptul ca puneam la ochi aparatul si ca priveam cu atentie detalii care pe altii nu i-ar fi interesat, m-au facut sa ies din sine, sa vad altfel ce se petrece in jurul meu si asa, sa ma inteleg mai bine.

Am fost la marginea depresiei, iar fotografia m-a tras inapoi.
E destul sa ma uit la imaginile de acum noua- zece ani ca sa-mi dau seama cat de neagra a fost perioada pe care am reusit sa o depasesc: fotografiile erau intunecate, prea intunecate, iar eu dadeam mereu vina pe monitor.

 

Treptat, in timp, am reusit sa ma deschid si sa incep sa invat sa fac si corect tehnic poze cu sens, cu mesaj, cu noima (sper eu).

A fost terapia mea prin fotografie si mi-am fost medic si pacient. Si a dat roade.

Iata, am pronuntat doua cuvinte care impreuna denumesc un concept nou pentru mine, dar atat de raspandit in lume: terapia prin fotografie.

Pana de curand nu stiam nimic despre acest domeniu si inca nu imi este clar cat de bine documentat este pe la noi. Dar recomand de foarte multa vreme tuturor sa faca fotografii cu orice au la indemana (aparat foto compact, DSLR sau chiar cu telefonul mobil), sa-si canalizeze emotiile prin imagine. Nu e nevoie sa aveti necazuri ca sa va lasati convinsi: fotografia este terapie, dar este si meditatie, si scoala si multa distractie.

Abia acum mi-e si mie clar ca despre ASTA este vorba in acest blog: despre vindecare, despre intelegere, despre speranta. Iar modul meu de a le obtine a fost sa ma folosesc de aceasta arta minunata pe care ma simt pregatita sa o explorez alaturi de voi.

Promit sa revin cu informatii despre terapia prin fotografie si pana atunci voi continua seria de articole despre regulile de baza.

Spor la fotografiat!

Pe locuri, fiti gata… foto! (incadrarea)

Ok, gata cu promovarea fotografiei…pana la urma este o arta care isi alege singura discipolii 🙂

Asadar… cum sa facem fotografii mai frumoase? Initial am vrut sa scriu „fotografii corecte”, dar:

1. suna foarte aiurea;

2. corectitudinea nu (prea) are ce cauta intr-un act artistic!

Acesta este primul articol in care voi „ataca” subiectul regulilor de baza din fotografie, reguli care vor urmari atat aspecte estetice, cat si tehnice. Pentru ca ma adresez acum celor multi care fac des poze cu telefonul, nu prea vom insista pe tehnica, dar va promit ca nu voi ignora acest capitol.

Estetica in fotografie = Incadrare + Compozitie + Mesaj +  acel „je ne sais quoi” 🙂

Incadrarea este caracteristica principala a unei fotografii, este elementul care da personalitate unei imagini, care poate amplifica sau poate distruge cu totul mesajul acesteia. Este esentiala, este „proba eliminatorie” pentru a obtine o fotografie de impact.

Cu totii intelegem semnificatia cuvantului, iar in fotografie sensul lui este ad-litteram: felul in care in timpul fotografierii autorul alege sa pozitioneze subiectul in interiorul imaginii.

Regulile incadrarii sunt putine, extrem de simple si foarte usor de aplicat!

  1. REGULA TREIMILOR

Nu este nimic religios in regula asta, desi ar trebui invatata dumnezeieste de bine! Este foarte simplu, dar sa-l lasam pe Charlie sa ne explice:

De fiecare data cand fotografiati ar trebui sa va imaginati liniile rosii care impart cadrul in trei parti egale pe orizontala si trei pe verticala. Punctele de intersectie ale acestor linii (puncte colorate cu verde in imaginea de mai sus) sunt punctele de interes, punctele care atrag atentia asupra subiectului. In zona acestor puncte, sau in lungul liniilor rosii ar trebui plasat subiectul, astfel incat fotografia sa aiba „greutate”.

In cazul fotografiei de mai sus politistul, personajul orincipal, aflat in prim-lanul acestei imagini, este asezat cu totul in lungul celei de-a doua linii rosii verticale. Cumva paralel cu aceasta linie se afla si cele doua chipuri ale lui Charlie si „The Kid”… Nu-i asa ca este o imagine memorabila?

Iata alte doua exemple care respecta regula treimii. Nu uitati: fotografia nu este o stiinta exacta (desi, cand vom intra putin in termenii tehnici, s-ar putea sa contrazic aceasta afirmatie); este suficient sa aproximati aceste linii si puncte de interes, iar efectul va fi garantat!

 

Pe oricare dintre cele doua liniile orizontale puteti plasa elemente ca:

  • orizontul (…doh! 🙂 )- asa va asigurati ca linia orizontului este dreapta, fireasca
  • ferestre (margini superioare sau inferioare)
  • balustrade, poduri, etc

Sfat: nu pozitionati subiectul in centrul imaginii! De cele mai multe ori fotografia iese ciudat, nu are impact… nu unul pozitiv, oricum. Desigur, exista fotografii renumite in care subiectul este centrat, dar acolo sunt respectate o gramada de alte reguli!

2. REGULA SECTIUNII DE AUR

Regula sectiunii de aur a devenit celebra in timpul Renasterii, desi a fost descoperita inca din antichitate. E mai greu de explicat in cuvinte, dar pe scurt: s-a constatat ca atentia privitorului se concentreaza pe coltul din dreapta jos a imaginii. Motivul ar putea fi dat de obisnuinta de a citi de la stanga la dreapta si de sus in jos, desi chinezii sau arabii nu se pot „lauda” cu asta. Grafic, regula se transpune astfel:

Spirala rosie sugereaza ca atentia este directionata catre coltul din dreapta jos a imaginii, catre personajul feminin.
Iata mai jos aceeasi imagine in doua variante: una in care regula sectiunii de aur este folosita diferit, alta in care se testeaza si regula treimii.

Desigur, nu este neaparat necesar ca o imagine sa respecte ambele reguli simultan. Asta e frumusetea fotografiei: fotograful face legea. Daca respecta regulile! 🙂

Acestea sunt cele mai des folosite reguli de incadrare.
Odata ce le-ati inteles si incepeti sa le aplicati, veti vedea o imbunatatire substantiala a fotografiilor voastre!

Fotografiati cu incredere, acum stiti sa incadrati!

Fotografia de zi cu zi

Am facut un studiu printre cei apropiati si…. am o veste buna si una proasta 🙂
Dar intai sa va spun despre ce este vorba: am intrebat mai multi oameni despre care am numai vorbe bune cum procedeaza ei cand e vorba despre… (ghiciti ce?)… fotografie. Adica:

  1. Faci poze macar o data pe saptamana?
  2. Cu ce faci poze cel mai des?
  3. Cum ti se par fotografiile tale? Acceptabile sau nu?
  4. Postezi saptamanal macar o poza din telefon pe Facebook?
  5. Pozele din Telefon le pastrezi in arhiva si pe PC/ laptop?
  6. Ai printat vreodata macar o fotografie din telefon?

Bun, cam astea au fost intrebarile la care mi-au raspuns 13 persoane. Da, stiu, este unul din acele „studii” 🙂 Dar va asigur ca oricat de multe persoane ar fi participat, rezultatele ar fi aproximativ aceleasi.
Ah, sa nu uit: a trebuit sa ma includ si eu in studiu, altfel la ultimele doua intrebari raspunsurile ar fi fost dezastruoase!
Iata ce a rezultat:


  • FAC POZE ZILNIC 80%
  • FOLOSESC TELEFONUL PENTRU A FOTOGRAFIA 98%
  • CRED CA POZELE MELE SUNT OK(ish) 98%
  • POSTEZ MACAR O POZA/ SAPTAMANA PE FACEBOOK 100%
  • AM O ARHIVA DE POZE PE PC/LAPTOP 2%
  • AM PRINTAT CEL PUTIN O POZA DIN TELEFON 1%

V-am spus la inceput ca am o veste buna si una proasta, dar v-am mintit! Va rog sa ma iertati, dar nu am decat vesti bune: daca si voi fotografiati frecvent… cu telefonul… si credeti ca pozele voastre nu sunt chiar urate… ba sunt chiar bune de postat online…. stati pe o comoara inestimabila: amintirile voastre! Le puteti arhiva constiincios in foldere speciale, pe laptop, PC, pe interfete online de stocare, etc. Si nu le lasati sa moara: printati cele mai reprezentative imagini si pastrati-le in albume, ori inramati-le si puneti-le pe perete, sau daruiti-le celor dragi! Ori puteti face toate acestea la un loc!

Imi veti multumi mai tarziu! In gand…

Printeaza o amintire!

Printeaza o amintire!

Am inceput o serie de articole prin care incerc sa incurajez cat mai multi oameni sa fotografieze zilnic pe cei dragi si lucrurile frumoase din jurul lor. Elanul meu a ridicat cateva sprancene si niste semne de intrebare: ce am eu de castigat?

NIMIC!

De fapt, nu e chiar nimic: castig niste zambete pe care probabil ca nu le voi vedea nicicand, niste zambete care probabil nici nu vor sti vreodata ca mi se vor datora si mie intr-o mica masura. Zambetele celor dintre voi care se vor lasa convinsi sa se indragosteasca de fotografie, iar acestea vor cantari greu la o karma mai buna. 🙂

Fiecare fotograf are anumite preferinte: unii se indreapta catre peisaj, altii arhitectura, altii portret, foto-jurnalism, macro, moda, etc. Desi imi plac majoritatea genurilor de fotografie, ma simt cel mai bine in preajma copiilor si stiu cat de dificil, dar si ce incantare este sa lucrezi cu acestia.

De cand s-a nascut Vlad, fiul meu de 2 ani, rareori am avut ocazia sa-l fotografiez cu aparatul meu sofisticat. Ma dezarmeaza numai gandul ca nu am montat obiectivul care trebuie, ca setarile nu se fac cat ai clipi, ca-i voi alunga zambetul cu clincanitul declansatorului sau cu lumina puternica a flash-ului. Cat ai spune „Vlad” a si zburat sfertul de secunda in care el s-a cocotat pe WC si a reusit sa intinda un tub de pasta de dinti pe chiuveta, peste care a intins si trei sferturi din sulul de hartie igienica! Iar asta este doar un exemplu!

Sunt sigura ca ma intelegeti!

Exista totusi momente pe care le pot anticipa. De exemplu: cand Vlad doarme, chipul lui se transforma. Baietelul nazdravan, cu zambet sugubat, devine un mic ingeras pe ale carui pleoape aproape ca pot citi ce viseaza!

Sau spectacolul pe care-l face cand este la masa: ce bolta stie sa faca ghemul de spaghetti din manutele lui, pana aproape de televizor! Ce chicote stie sa scoata cand reuseste sa rastoarne paharul cu lapte sau sa-mi intinda supa de rosii pe tricou .

Acestea si multe altele sunt momente pe care eu as vrea sa le pastrez pentru totdeauna si am descoperit ca imi este mai simplu sa folosesc un telefon pentru a le fotografia.
Sa nu ne formalizam, fotografia este fotografie, indiferent cu ce instrument este facuta!
Trebuie doar sa respectam cateva reguli simple si, cu voia voastra, in viitor le veti gasi aici, pe blog, descrise cat de clar posibil.

Cand am decis sa nu ma mai chinui cu aparatul in momentele mai „dificile”, mi-am promis ca voi printa cat mai multe imagini din telefon, ca nu-mi voi lasa amintirile sa moara in memoria unei ustensile. Si nu ma refer doar la fotografiile cu Vlad, ci si la cele cu oameni dragi sau cu obiecte frumoase care ma inspira si-mi fac ziua mai luminoasa.
Am deja cateva albume pline cu poze facute cu telefonul si cu aparatul foto: credeti-ma, nu sunt diferente vizibile la imaginile (corect fotografiate) printate cu dimensiuni de 9/13 cm. De cele mai multe ori nu aveti nevoie de poze mai mari!

Printati si voi… veti vedea si veti iubi diferenta dintre print si digital, veti fi un pic mai fericiti si, poate, candva… imi veti multumi. In gand… 🙂

Mamici pe biciclete- Editia I

Mamici pe biciclete- Editia I

Ieri am fost prezenta la prima editie a unui eveniment special: MAMICI PE BICICLETE. Am tinut sa scriu cu majuscule ca sa fie clar cat de importante mi se par astfel de actiuni pentru noi toti, parinti sau „ne-parinti”.

Evenimentul a fost organizat de ONG-ul MaiNoi si iata, mai jos (cu copy-paste de pe site-ul lor), prezentarea si scopul acestui eveniment:

„Ce: Parada Mămici pe Biciclete aduce împreună mamele din București care consideră că bicicleta este mai mult decât un mijloc de transport sau de agrement, devenind un mobil de educație sustenabilă pentru copiii lor;

Cine: Mame în devenire (gravide), mămici cu copii în marsupiu, mame alături de copii pe triciclete și biciclete cu sau fără roți ajutătoare, dar și tătici, bunici, unchi, mătuși, bone, frați și surori, împreună cu copiii de care au grijă;

De ce: Parada Mamici pe Biciclete este menită să educe copiii și tineri părinți cu privire la importanța folosirii bicicletei pentru o viață sănătoasă, dar și să sensibilizeze opinia publică și autoritățile locale cu privire la statutul bicicliștilor urbani și a infrastructurii dedicate.

Când: sâmbătă, 26 septembrie 2015, interval orar: 14.00-17.00″

 

N-am vrut sa calc pe nimeni pe bataturi asa ca m-am prezentat constiincios la cortul organizatorilor si am cautat pe cineva cu care sa vorbesc despre permisiunea de a face poze. Am fost indrumata catre „doamna cu camasa alba”, Beatrice, care m-a intampinat cu un zambet cald si multa deschidere. Am facut schimb de numere de telefon si abia acum, in timp ce ma documentam pentru articol, aflu ca Beatrice este chiar unul din membrii fondatori ai ONG-ul. Iuhuu! 🙂

Mie mi-a fost clar ca evenimentul ar fi putut sa se numeasca foarte bine si „Pitici pe biciclete”, si „Tatici”, si „Bunici”, iar asta inseamna ca astfel de actiuni sunt asteptate, sunt interesante si sunt necesare pentru foarte multi bucuresteni.

Am vazut foarte multe mamici tinere, cu bebe in marsupiu sau sling, am vazut si mamici trecute de prima tinerete (a se citi „ajunse la varsta primei intelepciuni”), am vazut si tatici mandri, de toate varstele, si bunici veseli si implicati. Si am vazut si copiii: cum puteau sa fie altfel decat extrem de fericiti, de dinamici, de inteligenti, cand au alaturi astfel de oameni, ca model?

Felicitari MaiNoi si va doresc cat mai multe initiative de succes!

PS: De data asta n-am ajuns nici cu bicicleta, nici insotita de Vlad, dar promit ca la editia a doua o las mai usor cu pozele si sa biciclesc si eu alaturi de aceste doamne frumoase, frumoase, frumoase 🙂

Motiv in fotografie

Motiv in fotografie

w

Zilele trecute spuneam ca suntem cu totii fotografi. Mentin afirmatia, desi „calitatea” de fotograf inseamna mult mai mult decat simpla declansare in graba si la intamplare a aparatului foto sau a telefonului.
Deocamdata insa, hai sa nu ne incurcam in definitii si sa convenim impreuna ca ne place sa facem… poze. Deocamdata! 🙂

 

Nu este o noutate ca spatiul virtual este invadat de imagini neclare, prost incadrate (in cel mai fericit caz) de la diferite evenimente, poze facute cu singurul scop de a semnala lumii intregi ca autorul a fost si el… ACOLO. Soarta acestor imagini este pecetluita chiar dinainte de a fi facute: vor muri uitate in online, sau in memoria telefonului.

Fara sa ne dam seama, cand ridicam aparatul pentru o poza noua, ne raspundem deja in gand la o intrebare cruciala : „Merita efortul?” Motivarea poate avea diverse variante pentru fiecare dintre noi, dar numitorul comun este ca toti simtim nevoia de a „ingheta” clipa, de a pastra amintirea acelui moment special cand CEVA-ul ne-a surprins placut sau nu. Daca ai decis ca merita sa faci fotografia, ai decis deja si ce vei face cu ea: cel mai probabil va ajunge si la alti oameni. Vei vrea sa inteleaga imediat ce-ai vazut, ce ai simtit, vei vrea sa-i amuzi sau sa-i pui pe ganduri.

Fotografii care se respecta au o regula nescrisa (in fine, au mai multe, dar legat de motivare asta este cea mai importanta): daca imaginea ta este nedreapta, renunta la ea. Nici un fotograf integru nu ar pastra un cadru in care subiectul este dezavantajat de lumina, de ambient,de context. Poate si de aceea vedetele tind sa-si creeze relatii cat mai bune cu fotografii lor: au nevoie sa fie pusi in lumina cea mai buna. Atentie: n-am spus „lumina cea mai corecta”!
Sa mai amintesc si faptul ca fotografia stie sa minta foarte credibil?

I have been frequently accused of deliberately twisting subject matter to my point of view. Above all, I know that life for a photographer cannot be a matter of indifference. Opinion often consists of a kind of criticism. But criticism can come out of love.

Robert Frank
Asadar ce va motiveaza sa faceti poze? Oricare ar fi acest motiv, trebuie sa stiti ca fotografia spune multe si despre autorul ei: despre inteligenta, etica, bun gust. Orice fotografie oglindeste si personalitatea autorului…poate si de aceea atatea imagini defaimatoare sau, pur si simplu, proaste raman anonime.

Every man’s work, whether it be literature, or music or pictures or architecture or anything else, is always a portrait of himself.

 Samuel Butler

Ei bine… nu stati prea mult pe ganduri: fotografiati de placere! Si printati-va fotografiile! Imi veti multumi mai tarziu! 🙂

8 martie

8 martie

Este 8 martie si… da, astazi sunt sarbatorite femeile. Dar pentru ca eu cred ca orice femeie este alcatuita si slefuita de mai multi barbati, mi se pare normal sa le dedic si lor o parte din semnificatia acestei zile.
Stiu cum suna, dar iata lista mea de barbati:

TATA: pentru ca m-a privit mereu ca pe un om intelept, chiar si atunci cand nu era cazul.

DAN &GABI + CIPRIAN: verisorii mei pe care abia asteptam sa-i vizitam ori de cate ori mergeam la tara. Pentru noi, verisoarele de la oras, casele lor erau occidentul, promisiunea unei vieti armonioase. Abia asteptam sa ajung la ei, sa ma postez in fata bibliotecii lui Dan, pasionat de arheologie si sa ascult Queeen sau Nirvana la casetofonul lui Gabi. Era onoarea suprema sa ma lase sa-i derulez casetele cu un pix sau un creion, cand casetofonul nu mai reusea. Pana tarziu, spre zilele noastre, verisorii mei au fost barbatii cei mai „cool” pe care i-am cunoscut.

UNCHIUL TICU: deloc intamplator, tatal lui Dan si al lui Gabi. Primul meu model de barbat elegant, destept, profesionist, generos si bland. Chiar si dupa moartea sa, el mi-a oferit calapodul dupa care am „masurat” multa vreme suflarea masculina. Treptat, acest calapod s-a modificat, dar structura de baza a ramas aceeasi.

IUBITI: cei cativa barbati pe care i-am iubit si cei (si mai putini) care m-au iubit. Mai toti au avut doze mai mici sau mai mari de timiditate (pe unii, cei mai semnificativi pentru mine, a trebuit sa-i abordez eu) , pe toti i-am considerat inteligenti, interesanti, amuzanti. Pe unii nu i-am meritat, pe altii nu i-am inteles, cu multi m-am comportat prosteste, dar pe majoritatea i-am respectat si inca le sunt recunoscatoare pentru fiecare minut pe care mi l-au daruit. Nu e putin lucru sa fii in apropierea unui om pasionat, care te face sa arzi puternic, care te re-invata curajul, visarea, care te inspira, care te ajuta sa te descoperi si sa te transformi in ceva mai bun, mai inalt.

EL: cel care insumeaza si depaseste acum toate calitatile barbatilor pe care i-am intalnit vreodata, tatal micului barbat pe care trebuie acum sa-l ajut eu sa creasca si poate, candva, sa aprinda imaginatia cuiva 🙂

La multi dragii mei dragi frumosi!