Selectează o Pagină

Am inceput sa fac poze in mod organizat in urma cu… wow…zece ani, in niste momente nu foarte roz pentru mine. Eram intr-o relatie urata, de care nu reuseam sa ma rup si locul de munca era cel putin nemultumitor. Situatia persista de ceva vreme si se agrava din ce in ce mai mult: imi pierdusem respectul pentru sine, ma insingurasem si nu gaseam nimic care sa ma scoata la suprafata.

Am inceput sa fac poze cu aparatul partenerului meu de atunci (culmea!) si am avut norocul ca in acea perioada online-ul sa fie cucerit de site-urile si forumurile dedicate fotografiilor.

Mai apoi, cu un aparat nou, al meu si numai al meu, am fotografiat vreo trei ani convulsiv, tot ce-am vazut cu ochii, fara sa ma intreb de unde am pornirea asta: de la betisoare de ureche, pana la copacii de pe marginea strazii, nori, libelule, copii in parc, tigle de pe casa, franjuri de covor, cioburi de sticla… Probabil ca orice va trece acum prin minte eu am si fotografiat in acea perioada.

Fotografiile mele erau mediocre dupa orice standard posibil, dar faptul ca puneam la ochi aparatul si ca priveam cu atentie detalii care pe altii nu i-ar fi interesat, m-au facut sa ies din sine, sa vad altfel ce se petrece in jurul meu si asa, sa ma inteleg mai bine.

Am fost la marginea depresiei, iar fotografia m-a tras inapoi.
E destul sa ma uit la imaginile de acum noua- zece ani ca sa-mi dau seama cat de neagra a fost perioada pe care am reusit sa o depasesc: fotografiile erau intunecate, prea intunecate, iar eu dadeam mereu vina pe monitor.

 

Treptat, in timp, am reusit sa ma deschid si sa incep sa invat sa fac si corect tehnic poze cu sens, cu mesaj, cu noima (sper eu).

A fost terapia mea prin fotografie si mi-am fost medic si pacient. Si a dat roade.

Iata, am pronuntat doua cuvinte care impreuna denumesc un concept nou pentru mine, dar atat de raspandit in lume: terapia prin fotografie.

Pana de curand nu stiam nimic despre acest domeniu si inca nu imi este clar cat de bine documentat este pe la noi. Dar recomand de foarte multa vreme tuturor sa faca fotografii cu orice au la indemana (aparat foto compact, DSLR sau chiar cu telefonul mobil), sa-si canalizeze emotiile prin imagine. Nu e nevoie sa aveti necazuri ca sa va lasati convinsi: fotografia este terapie, dar este si meditatie, si scoala si multa distractie.

Abia acum mi-e si mie clar ca despre ASTA este vorba in acest blog: despre vindecare, despre intelegere, despre speranta. Iar modul meu de a le obtine a fost sa ma folosesc de aceasta arta minunata pe care ma simt pregatita sa o explorez alaturi de voi.

Promit sa revin cu informatii despre terapia prin fotografie si pana atunci voi continua seria de articole despre regulile de baza.

Spor la fotografiat!